Zilele în care nu, zilele în care da

În zilele în care nu mă suni dimineaţa, nu răsare soarele. Nu-mi iese bună cafeaua, mă înec cu fulgii de porumb, nu-mi iese machiajul la fel la ambii ochi, nu prea îmi pasă ce haine pun pe mine şi, de regulă, întârzii la birou. Şi sunt mai rea (atât de rea cât pot eu fi, ceea ce nu-i foarte mult, dar oricum).
În dimineţile în care îmi povesteşti, câte o jumătate de oră, câte în lună şi în stele, în care te văd, cu ochii minţii, traversând străzile, ridicându-ţi gulerul de la haină - fiindcă e frig şi nu, iar nu ţi-ai pus nicio eşarfă la gât:) - sau oprindu-te pentru cafea, mereu în acelaşi loc, atunci am alt elan. Şi mă ridic din pat fără să mă mai doară nimic, găsesc, ca prin farmec, toate lucrurile de care am nevoie, dermatograful e de treabă, iar afară, oricât ar fi de frig şi de înnorat, pentru mine începe o zi frumoasă. 
E atât de simplu. Şi atât de complicat. Cu fiecare zi, te iubesc mai mult. Şi, dacă mă suni şi mâine dimineaţă, ai să afli exact cât de mult :).

Azi, mi-e poftă!

Mi-e poftă de şampanie şi de tine. De şampanie cu tine. Sau, de fapt ,doar de tine :)... Şampania e opţională. La fel cum sunt şi spaghetele acelea şi bomboanele acelea cu arahide. Te caut în toate fleacurile care ne plac, te miros în toate parfumurile pe care mi le-ai dăruit, te văd în toate fotografiile locurilor noastre, chiar şi în cele în care n-ai vrut să intri în cadru. Te vreau. Aici. Acum.

În dragoste, nu suntem singuri

Când iubim, nu suntem niciodată singuri. Oricât de adânci ar fi durerile, oricât de dure încercările, oricât de înalte obstacolele, e mereu bine când ştim că, lângă noi, e cineva care ne ajută să fim cât putem noi de buni, de viteji, de deştepţi, de adaptaţi. Şi, oricât am fi de independenţi, de mândri, de capabili să le rezolvăm pe toate singuri, contează să fim iubiţi şi să iubim. Să ştim că ne putem împiedica şi cădea, iar o mână ni se va întinde în ajutor. Să ştim că cineva ne ascultă, ne înţelege, ne trăieşte durerile şi bucuriile cu aceeaşi intensitate.

Eu mă iubesc pe mine, femeia independentă, puternică, deşi sensibilă, capabilă să se descurce singură. Dar îmi place să ştiu că mă iubeşti. Fiindcă, aşa, ştiu că nu sunt niciodată singură. Da, pot face faţă singură tuturor loviturilor vieţii. Dar mă bucur că nu trebuie s-o fac. Mă bucur că eşti. Că mă protejezi. Că mă iubeşti atât de mult încât să nu-mi câştigi tu bătăliile în locul meu, deşi, uneori, aşa ţi-ar plăcea s-o faci :)... 

Cel mai greu lucru pe care îl face un părinte, atunci când copilul învaţă să meargă, este să îl lase să cadă. Şi, la început, fuge să-l prindă ori de câte ori se dezechilibrează. După care, treptat, realizează că trebuie să-l lase să cadă, fiindcă altfel nu va învăţa să meargă. Când iubeşti, ai vrea să-ţi protejezi jumătatea de toate relele lumii, să creezi un cocon cald, în care nimic să nu vă atingă. E natural. Doar că, evident, nu se poate. Şi atunci înveţi că nu e neapărat important să te lupţi cu viaţa în locul ei/lui. Important e să fii acolo când şi dacă îţi cere ajutorul. Şi să îl acorzi. Nelimitat, necondiţionat, de fiecare dată. 

Tu, cafeaua, dimineţile

Mi-e dor de dimineţile cu tine, iubito. De prima cafea, care mereu ajunge într-o singură cană, din care sorbim pe rând, la fel cum, tot pe rând, tragem şi din ţigară :) Mi-e dor de căldura trupurilor noastre, captivă încă sub pături şi de gesturile tale, de mâinile tale netezindu-mi, pe tâmple, părul uşor umed. Mi-e dor să facem un mic dejun colorat, pe o singură farfurie, şi apoi să pescuim, fiecare, ce ne place mai mult. Mi-e dor să mă alint că aş mai lenevi şi tu să mă cerţi, dar să mă mai laşi :)... Mi-e dor.

Gaura neagră şi isteria generalizată

Ziua de ieri a fost interesantă. Indiferent de domeniul de activitate, de câte lucruri aveau de făcut, oamenii au discutat toată ziulica despre ce anunţ urma să facă NASA la orele 19,00. Şi a fost, vezi bine, chestiune serioasă! Sute de comentarii, mai mult sau mai puţin avizate, pe zeci de site-uri de ştiri, pe bloguri, pe messenger, cred că şi pe Facebook, dar nu sunt sigură, nu am cont acolo :). În orice caz, nu a fost om informat care să nu ştie că urmează să se transmită în direct amănunte despre descoperirea specialiştilor de la NASA. Care specialişti, vezi bine, sunt de încredere, nu precum oamenii de ştiinţă britanici, australieni sau de altă naţionalitate care, periodic, descoperă câte ceva epocal pentru tratarea cancerului sau a impotenţei sau a obezităţii. Una peste alta, ziua a trecut, s-au făurit scenarii despre meteoriţi ucigaşi, în drum spre Pământ, gata să ne spulbere pe toţi şi să ne transforme în pulbere de stele. Până la urmă, n-a fost nimic din toate acestea. Doar o gaură neagră, la multe milioane de ani lumină distanţă. Să ne înţelegem, o gaură neagră e o chestiune importantă. Şi mare. Şi care trage înăuntru tot ce mişcă şi ce nu mişcă. În fine, dacă sunteţi pasionaţi de fizică, ştiţi despre ce este vorba. Un lucru nu pricep şi, sincer, nici nu mă mai străduiesc. De ce era descoperirea importantă pentru toată suflarea planetei şi nu doar pentru oamenii de ştiinţă - ăia perfect autentici, care îşi petrec jumătate de viaţă studiind o stea? Sau avea nevoie NASA de audienţă maximă la ora cutare? Şi dacă da, de ce? Uite întrebări la care, personal, mi s-ar părea mult mai interesant să găsesc răspunsul :). Dar, evident, pentru a spune asta nu organizează nimeni conferinţe de presă.

Nebunie de noiembrie

E un noiembrie nebun. Cu temperaturi de peste 20 de grade, cu dor de ducă, cu zâmbete - cu şi fără motiv - şi cu multe, multe proiecte. Aş zburda la mare distanţă de casă, chestie imposibilă, deocamdată. Aş umbla pe munţi sau chiar la malul mării, aş bântui fără ţintă pe drumuri neumblate. Cu tine. Doar noi două, lăsând în urmă grijile zilei. Zâmbindu-ne, rememorând clipe, făurind noi amintiri. Şi fiindcă, deocamdată, nu se poate, îmi fac rezerve. De vise, de putere, de dor. Închid ochii şi te prind de mână, să ştii că sunt lângă tine, cu tine, a ta.

Ce-i mai bine pentru mine ştiu eu!

Nimic nu mă enervază mai mult decât încercarea altor oameni de a-mi demonstra că ştiu ei ce e mai bine pentru mine. De la alesul hainelor şi al cosmeticelor, la alesul partenerului de viaţă sau al cauciucurilor de iarnă, toată lumea e expertă în viaţa ta. Şi încep, frate, toţi să se agite şi să încerce să te convingă că ştiu mai bine decât tine cede ce anume ai nevoie ca să fii fericit. Să ne înţelegem bine: nu sunt împotriva sfaturilor care, dacă sunt cerute, pot fi binevenite. În anumite situaţii, sunt dispusă chiar să accept şi un sfat nesolicitat. Sau măcar să-l ascult. Pe de altă parte însă, nu pricep de ce simt oamenii nevoia să se transforme în stăpâni pe viaţa ta, în consilieri nesolicitaţi şi neplătiţi, cu atât mai mult atunci când, în mod evident, îţi e bine. Adică, domnule, înţeleg să ţii morţiş să-i dai sfaturi unui om care suferă sau care este preocupat de rezolvarea unor situaţii aparent fără ieşire. Dar, când vezi că omul e fericit, că e tot numai un zâmbet, când îl întrebi şi îţi şi spune că e fericit, de ce te apuci să-i găseşti soluţii la toate problemele pe care crezi tu că ar putea să le aibă?!
Nu ştiu alţii cum sunt, dar, în ceea ce mă priveşte, am învăţat, în ultimii ani, un lucru extrem de important: singurul stăpân al vieţii mele sunt eu. Persoanele care au impresia că nu-i aşa ar face bine să se ducă învârtindu-se!