Piatra de sub fundaţie

Cel mai greu depăşim obstacolele din noi: acelea sunt adânci şi înalte, în acelaşi timp, acelea sunt de neclintit. Degeaba ni se spune că suntem capabili, că putem, că trebuie doar să vrem cu adevărat, ca să ne iasă lucrurile. Poate să ne spună asta o armată de oameni care ne iubesc, n-o să-i credem. Şi nu pentru că nu ne ştim propria valoare, să fim serioşi, modestia exagerată e pentru neghiobi, nu de asta nu recunoaştem că suntem tot ceea ce cred ceilalţi că putem fi. Chestia e că, dacă recunoaştem că avem potenţialul ăla, frate, e grav. Trebuie pe urmă să-l valorificăm. Să ne ridicăm la înălţimea promisiunii din el. Şi asta e greu. E greu fiindcă poate azi ne e lene, poate mâine am vrea să ridicăm un zmeu cu cameră web peste gardul vecinilor despre care am auzit că fac plajă nud. Ştim, e rău. Dar vrem să fim răi cinci minute. Or, asta nu se poate dacă admitem că suntem buni, frumoşi, deştepţi şi devreme acasă. Atunci trebuie să lucrăm, să fim cuminţi, să fim buni, no fun, ce naiba! 

E cel mai greu să depăşim obstacolele din noi. Fiindcă noi ridicăm gardurile cele mai înalte, cu fundaţiile cele mai adânci. Noi ne protejăm de multe ori de alţii, când, de fapt, pericolul e înăuntru. Sub fundaţia gardului acela, undeva, ascunsă sub o piatră, e chiar persoana minunată pe care o iubesc alţii. Dar nu avem timp de ea, s-o scoatem la lumină. Şi ce atâta lumină, ce, nu poate să stea acolo? Doar îi dăm apă, are o gură mică de aerisire şi, din când în când, o rază de soare mai pătrunde până la ea. Suficient ca să supravieţuiască, nu destul ca să trăiască.

Ce nu-mi place azi

Nu-mi plac multe lucruri, constat. Nu-mi place că oamenii spun şi scriu "ca şi" chiar şi atunci când fără "şi" nu s-ar produce cacofonie. Nu-mi place că oamenii nu zâmbesc pe stradă. De fapt, nu prea mai zâmbesc. Nu-mi place că oamenii nu mai au răbdare să asculte opiniile celor care nu sunt de acord cu ei şi că, în loc de discuţii elegante în contradictoriu, se aruncă în războaie pline de vulgarităţi şi de otravă, care nu folosesc nimănui. Ce s-o fi întâmplat oare cu "Let's agree to disagree"? Nu-mi place vremea capricioasă ca o femeie nesatisfăcută. Nu-mi plac autobuzele pline şi fără ventilaţie. Îmi plac spaţiile deschise, îmi place vântul în păr, îmi plac revederile cu oameni dragi. Mi-aş dori să nu mă mai doară nimic, mi-aş dori să fiu mai nesimţită uneori, să mă pot detaşa de urâtul din jur. Nu-mi iese decât uneori, dar e bine şi aşa. Mă înconjor cu muzică şi cu lucruri colorate, port mov. Mă refugiez în mine.

Eu nu m-am gândit niciodată la pensie

Mi-aş dori să am mai mult timp să trăiesc. Să nu mai fie nevoie să vin şi să plec, să nu mai fie nevoie să muncesc 12 ore pe zi. Deşi, să nu mă înţelegeţi greşit, îmi place să muncesc. Cineva mai mic decât mine se văita zilele trecute că va trebui să muncim până la 65 de ani, că altfel nu ne dau ăştia pensie. Eu nu m-am gândit niciodată la pensie. Sper să fiu în stare să muncesc până la 92 de ani, aşa cum am văzut o americancă din aia angajată în fabrica de avioane în timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial, când toţi bărbaţii erau pe front, femeie care încă mai înşuruba şuruburi în avioane la 92 de ani şi mai făcea şi naveta zilnic. În consecinţă, de muncit aş munci cât mai mult, nimic nu mă sperie mai rău decât amorţirea creierului, iar pensionarii pe care-i întâlnesc zi de zi în autobuze mă sperie aproape la fel de mult cât eventualitatea Alzheimerului. Dar mi-aş dori să am răgazul să iubesc în fiecare zi culorile lui noiembrie, să mă duc pe malul fluviului şi să-l miros, mi-aş dori să nu fiu mereu contracronometru, într-o goană nebună spre nici eu nu mai ştiu ce anume. Mi-e dor de o plimbare, de dragul plimbării, mi-e dor de o vată de zahăr şi de mângâiat castane proaspăt scoase din coaja ţepoasă. Îmi mai e dor şi de nuci prăjite, cu sare, stinse cu vin nou, în companie caldă, din aceea de oameni în faţa cărora poţi sta în şosete cu Moş Crăciun şi cărora nu le pasă că ai căni desperecheate pentru băut vinul ăla, fiert sau crud.

Timpul vindecă

Mi-aș dori uneori ca timpul să lucreze cu mine, nu împotriva mea. Și, pentru că nu pot să-l determin în niciun fel să facă asta, mă mulțumesc să-l las să treacă. Uneori e singurul mod de a mă vindeca. Poate că unele experiențe chiar ar trebui să ne facă mai puternici, dar așa mi-aș dori să nu fiu mereu pusă la încercare... Vara asta se dovedește ceva mai ciudată decât mă așteptam. Dar timpul, ca întotdeauna, le va desluși pe toate...

Şi maţu' meu vrea potol!

Într-o ţară în care lumea nu prea munceşte - şi ştiu ce spun, pe bune că ştiu! - eu şi persoanele apropiate şi foarte apropiate mie avem muuuultă treabă. Bine, numai unora dintre noi le creşte şi venitul pe chestia asta, dar nu asta e acum problema în discuţie. Eu stau aşa, strâmb - chiar la propriu, fiindcă mă doare rău spatele - şi gândesc drept: dom'le, cum o fi asta că, deşi muncim mult, per ansamblu asta nu se prea vede? O fi din cauză că ăi din vârful lanţului trofic politico-uman fură mult? Mai mult şi mai des decât reuşim noi să muncim? Sau pentru că nu suntem suficient de organizaţi, ca să scoatem cât mai mult profit din munca noastră? Sau pentru că nu ne prea cunoaştem valoarea şi acceptăm să fim plătiţi de rahat? Aici mă simt puţin cu musca pe căciulă, recunosc. dar, la felul în care evoluează lucrurile în jur, prea multă vreme n-o să mai pot nici eu să fac (şi) chestii pro bono. Că nu mai ţine. Şi, oricât aş fi eu de fată bună, vorba unui interlop de la mine din cartier, "şi maţu' meu vrea potol!" lol:))

Licitaţie pentru un taximetrist mut!

În zilele când lucrurile trebuie să meargă prost, încep de dimineaţă şi, vorba lui Murphy - morţii mamii lui! - vor merge! După ce n-am găsit nimic din lucrurile pe care, de obicei, le găsesc prin casă cu ochii închişi, după ce că mă trezisem cu o durere urâtă de cap, după ce că bretonul nu voia sub niciun chip să se cuminţească (ştiu, sunt superficială, dar sunt femeie, cine e, ştie ce vreau să spun!), după ce că am ieşit pe uşă cu doar zece minute înainte de ora la care se presupunea că trebuie să fiu la birou şi după ce dispeceratul de taxiuri a sunat vreo trei minute ocupat, m-am pricopsit şi cu un şofer leneş, vorbăreţ şi cu obiceiuri proaste! Dar să detaliem, zic, fiindcă merită!
Pasul greşit 1: venit la comandă cu două minute întârziere, s-a proţăpit peste stradă, molfăind la covrigi, fără vreun gând să vină acolo unde eu mă chinuiam să nu intru până la gât în zăpadă! Într-un târziu, a coborât geamul şi m-a întrabt: "Vreţi să întorc?!" Da, frate, vreau să vii, dacă nu până în faţa scării blocului, măcar pe partea mea de stradă, că tu poţi întoarce, eu nu pot traversa!
Pasul greşit 2: Întoarce, mă urc, merge 50 de metri, după care îmi cere ruta, i-o spun şi mă cufund în gânduri, ferm hotărâtă să şi rămân acolo. Dar ce, pot? Omul are chef de vorbă: "Şiii... staţi în blocul X?" - adică ăla până la care nu-şi mişcase dealtfel curul! Mormăi un "da" complet lipsit de entuziasm şi mă cufund în gulerul hainei. El, să mă lase, pace! Aflu, fără să fi avut nevoie, că o cumătră a nevesti-sii locuieşte cu mine în bloc, că el a fost des în zonă, da' ştiu cine are magazinul din faţă stânga? Dar pe ăla din faţă dreapta? Nu, nu ştiu, nici nu mă interesează, lasă-mă în pace, frate!
Pasul greşit 3: La toate semafoarele, mă anunţă victorios că sunt extrem de norocoasă (?!)că am prins doar câteva secunde de roşu, când putea fi un minut jumate! Şi sunt muuulte semafoare!
Pasul greşit 4 : Tot drumul îşi suge dinţii într-un mod dezgustător!
Pasul greşit 5: Deşi îi spusesem exact unde vreau să merg, mă lasă la 250 de metri distanţă: "E zăpadă, doamnă, nu pot să vă las în zăpadă!" Ba poţi, tembelule, că eu te-am pus să opreşti unde e zăpadă şi dacă vreau să înot printr-un munte de zăpadă, dar nu vreau să întârzii la serviciu, e problema mea! A ta, dobitocule, e să conduci taxiul! Şi să taci!
Concluzie: eu vreau şoferi de taxi muţi. Mai e cineva de acord cu mine?

N-am niciun motiv...

... să fiu tristă, abătută, aşa de prost dispusă încât îmi vine să mă dau singură cu capul de pereţi. Şi totuşi, sunt. Amărâtă rău, genul ăla de amăreală care nu dispare decât, eventual, cu multă îngheţată de ciocolată sau cu ciocolată sau cu cartofi prăjiţi (mâncarea mea preferată, pe care, din motive de siluetă, n-o mai prea mănânc)şi cu vreo trei filme americane proaste - din alea cu happy end. Sau cu un braţ de flori foarte colorate şi frumos mirositoare. Sau cu un sărut (hmmm, din ăla buuun). Bat câmpii şi nici măcar n-o fac exact cu graţie. În fine, ideea era că mi-e rău. Dar mâine, vorba lui Scarlet, mâine e o altă zi. Şi nu oricare altă zi, ci sâmbătă. Uite un motiv să zâmbesc.

Ce nu-mi place la mine

Vorbeam deunăzi cu o prietenă despre lucrurile care nu-mi plac la mine. Dat fiind că sunt o persoană echilibrată, lista nu e prea lungă. Sau, cel puţin, aşa îmi place mie să cred :).
Principala chestie care tinde uneori să mă demoralizeze este o oarecare lipsă de încredere în forţele prorpii. Adică nu neapărat o subestimare a propriilor capacităţi, de regulă, îmi apreciez destul de bine şansele de a face un lucru sau altul, cât o tendinţă de a spune că un lucru mă depăşeşte şi, o dată rezolvat, de a-mi relativiza meritele.
Un alt lucru care mă nemulţumeşte se referă la modul absolut îngrozitor (pentru mine, evident)în care aproape întotdeauna pun dorinţele celor din jur înaintea propriilor nevoi. Stând şi analizându-mă, am constatat că renunţ mereu la lucruri care îmi plac sau pe care trebuie, pentru confortul personal, să le fac, doar fiindcă ele contravin intereselor celor dragi mie. Şi poate că atitudinea în sine ar fi nobilă, dacă nu m-ar nemulţumi de fapt, la un nivel mai profund. Fiindcă toate frustrările acumulate tind, la un moment dat, să se reverse. Evident, tot asupra celor pentru care, în primă fază, se produc renunţările.
În final, fiindcă am redus nemulţumirile la trei, mă deranjează faptul că am momente în care exagerez. Exagerez vizavi de sentimentele mele, uneori o simplă contră capătă proporţii apocaliptice, iar o ceartă se transformă, dacă sunt îndeplinite unele condiţii minimale, rapid în scandal. Din fericire, îmi şi dau seama, la fel de rapid, că am sărit calul şi încerc să minimizez efectele. Totuşi, pe principiul furtună - coafura rezistă,unii oameni mai rămân supăraţi pe mine.
Ei şi, ca să nu mă acuze cineva de prea multă profunzime a reflecţiilor, nu-mi place cum îmi stă părul, nu-mi place nasul meu şi am o problemă clară cu unghiile de la picioare :), dar asta e deja altă poveste...