luni, 16 aprilie 2018

Şi noi ce facem, votăm sau nu?...

Aproape un an de când n-am mai scris pe blog. Uneori, scriu în gând postări pe care pe urmă nu le mai pun şi aici. Alteori încep să scriu şi pe urmă viaţa se întâmplă, lăsându-mă cu drafturi inutile, pe care n-am chef să le mai termin.
Mă dor atât de multe din lucrurile care ni se întâmplă sau se întâmplă şi avem impresia că nu nouă, dar de fapt...
E război în Siria, Rusia e tot foarte aproape de noi, ne suflă Putin în ceafă, dar, şi mai grav, e război în ţară, ne-au separat ultrareligioşii în "noi" şi ceilalţi, se pregăteşte un referendum în care să ni se mai zică, încă o dată, că noi nu avem dreptul să ne iubim cu hârtie de la Primărie, ci doar pe ascuns, în dormitor, neapărat în dormitor, să nu mai vorbim de bucătărie, baie şi alte debarale care pot fi la fel de bine folosite în scopul sexual neprocreator în care AM ALES să ne folosim trupurile.
Mi se face aşa o greaţă când văd şi aud părerile unor oameni care nu au fost nicicând în situaţia să nu poată iubi pe cine vor, să nu poată să-şi coasigure soţul/soţia, să nu poată să facă nimic din lucrurile absolut fireşti. Nu poţi şti nimic, până nu trăieşti. Poţi încerca să te pui însă în pielea celuilalt şi să înţelegi că nu e uşor. Că nimeni nu ar alege să fie urât, dispreţuit, discriminat, bătut sau chiar omorât pentru că iubeşte pe cine iubeşte. Că poţi alege să fii fericit sau să te complaci într-o minciună, să pretinzi că eşti fericit într-o viaţă care nu îţi aparţine. Şi poţi pretinde o vreme, unii au făcut-o pentru câţiva ani, alţii pentru câteva zeci de ani, dar, mai devreme sau mai târziu, tot cedezi psihic. Ori îţi cauţi uitarea în alcool, ca să te poţi preface că iubeşti, că faci sex etc, ori recurgi la droguri, ori la ambele sau, pur şi simplu, mori. Îţi trebuie curaj să alegi să trăieşti, să fii fericit, îţi trebuie curaj să îţi cauţi jumătatea şi să recunoşti că ai găsit-o. Şi pe urmă să lupţi pentru fericirea ta, zi de zi. Cu tine, cu voi, cu temerile inerente, cu toate nesiguranţele şi nebuniile aferente oricărui început. Dar, ca şi când toate astea n-ar fi suficiente, mai trebuie să te lupţi şi cu restul lumii. Cu ignoranţa şi cu ura unor oameni cărora, de fapt, nu le faci nimic. Oameni de la care nu ţi-ai dori, de fapt, decât să te lase în pace aşa cum şi tu îi laşi în pace. Mă uitam la ce scriam pe bloc prin 2010 şi constatam, cu tristeţe, că dorinţele mele pentru următorii nouă ani sunt departe de a se fi îndeplini şi nici nu au vreo şansă până la anul. Departe să acceptăm căsătoria între persoane de acelaşi sex, ne pregătim să modificăm Constituţia aşa încât acest lucru nici să nu fie vreodată posibil (cel puţin atâta timp cât ne ghidăm după această Constituţie). Între timp, statul continuă să ne perceapă impozite şi taxe (ba chiar mai multe decât cetăţenilor straight, după cum spuneam mai sus) şi, din ce se aude, urmează să ne impună şi o taxă pentru celibat, pentru că, nu-i aşa, pe hârtie suntem singuri... Mai rău, nici nu ştiu dacă ar trebui să ne ducem să spunem "nu" la referendum sau, cum susţin unii, ar trebui să stăm acasă, în speranţa (deşartă, după părerea mea) că n-or să se prezinte la vot suficienţi cetăţeni pentru validare... 

miercuri, 24 mai 2017

Papuci de vară cu blană. Vorbesc serios.

Ştiu că anul acesta căldura e ca Fata Mogana, ba vine, ba fuge, dar se pare că în ultima săptămână şi-a intrat serios în drepturi, că au apărut pe stradă hainele de vară. Adică au apărut pe oamenii de pe stradă, înţelegeţi voi ce vreau să spun. Să mă iertaţi că par confuză, dar sunt încă în stare de şoc. Printre modelele verii ăsteia se pare că se situează nişte papuci de stradă, pe numele lor Pafy sau Pufy (variază în funcţie de sursă), care au deasupra blană naturală. Ei, se pare că sunt şi nişte copii ieftine cu blană artificială, dar sincer, dincolo de aspectul ecologic lăudabil, tot oribili sunt şi ăia. 
Aţi auzit bine, papuci de vară cu blană. Pe lângă întrebarea, absolut firească din punctul meu de vedere, de ce dracu' ţi-ai pune blană în picioare vara, se mai naşte una, cel puţin la fel de legitimă. De ce ai vrea să arăţi pe stradă ca în budoar? Pentru că, să mă ierte domnişoarele de modă nouă pentru neştiinţă, eu papuci cu un smoc de blană deasupra n-am văzut decât în dormitoarele de cucoane din alte timpuri, la asorte cu capoatele de satin şi desuurile de mătase. 
Iacătă şi papucii cu pricina, evident, am ales culoarea preferată :))).

duminică, 7 mai 2017

Stări anticipativ-apreciative

N-am dispărut, doar că primăvara asta capricioasă pe mine mă face să mă retrag, aşa, ca într-o cochilie - dacă aţi văzut vreodată crabi în cochilie de melci, la mare, cam aşa sunt eu :D, să-mi fac somnul de frumuseţe fără influenţe exterioare şi pe urmă, când e deja vară instalată serios, să ies şi să mă bucur de căldură. Nu prea mă iubesc prietenii, pe motiv că vara mea iubită e o pacoste de nişte ani încoace, dar toată lumea e de acord că tot ea e sinonimă cu marea, cu concertele în aer liber - nu neapărat pe plajă, dar acolo e cel mai bine, cu libertatea de a experimenta diverse, de a întârzia pe străzi după ora stingerii, când cetăţenii responsabili dorm în patul lor. Mi-e dor de o vară din asta, uşor iresponsabilă, uşor bahică, uşor exagerată, cu o baie înr-o arteziană sau într-o piscină, la miezul nopţii, cu oleacă de nebunie. Până una alta însă, mă scutur de ploaie şi mă gândesc anticipativ-apreciativ la concetul Patriciei Kaas de luna viitoare, la micile bucurii, la cât de frumos are să-mi zâmbească iubita azi, când ajung acasă cu flori. Ceea ce vă doresc şi vouă, din tot sufletul!

luni, 27 martie 2017

Daţi-mi primăvara înapoi!

Primăvara asta, vorba poetului, nu-i decât o copie. Şi poate că mi-ar plăcea s-o văd cum îi plouă şi îi ninge aşa, dintr-o cabană de munte - eventual dintr-o mansardă, aşa ce-mi plac mansardele:) - dar în oraş, între bălţi de diferite dimensiuni, apă adunată la borduri, noroi adus din spaţiul cândva verde de maşinile care n-au alt loc de parcare, sfârşitul ăsta de martie e deprimant. Noroc de zarzări şi cireşi, că au înflorit şi au mai schimbat aerul. Nu mă plâng, însă. Viaţa e frumoasă, dacă ştii să te bucuri de tot ce ai, iar eu am multe motive de bucurie. Numai că, sincer, aşa aş vrea să vină căldura, aşa m-am săturat de frig în oase, de dureri reumatice (nu râdeţi, nu râdeţi, o să vă vină şi vouă rândul :D), de umezeală şi ploaie rece, interminabilă. E ca şi când vremea îmi face în ciudă; când trebuie să lucrez sau sunt prinsă în treburi casnice fără posibilitate de amânare, e frumos şi călduţ, numai bun de făcut fotografii pe malul Dunării. Când sunt liberă ca pasărea cerului, se supără barometrul pe mine, temperatura scade cu zece grade într-o singură noapte, plouă de parcă mâine n-ar mai fi zi, pe scurt, e un timp de tot rahatul, scuzaţi-mi franţuzeasca! 
Frate, să se hotărască odată: ori e primăvară, ori nu, să ştim o treabă! Cred că o arunc din garderobă hainele intermediare, că sunt inutile, nu ai când să le porţi, treci direct de la pulovere la tricouri şi de la bocanci la sandale, fără pantofi, pardesie şi eşarfe de mătase. Şi să zicem că n-ar fi aşa un bai lipsa pantofilor cu baretă pe gleznă, dar fără eşarfe, eu nu pot, clar! Fac deci o moţiune: mie daţi-mi primăvara înapoi! 

luni, 13 martie 2017

În dragoste, gest prea mic nu există

Dacă ne-am opri mai des, în goana noastră nebună după bani şi onoruri, să vedem ce se întâmplă în jurul nostru şi să simţim ce se întâmplă în noi, poate că şi viaţa ne-ar fi mai frumoasă. Timpul pe care nu ni-l îngăduim pentru micile bucurii se transformă, rapid, în frustrări. 
Practic, nicio clipă nu se retrăieşte, o ocazie pierdută nu se întoarce, un gest frumos nefăcut la momentul potrivit devine tardiv, iar o viaţă de regrete ne transformă, iremediabil, în umbre ale celor ce-am fi putut fi, dacă doar ne-am fi îngăduit să zâmbim unei flori înmugurite, să ne bucurăm de veştile bune primite de alţii, să ne reîndrăgostim de omul de lângă noi în fiecare zi, fără motiv, doar pentru că ne-am acordat răgazul de a-i admira zâmbetul, de a-l privi cum doarme, de a-i descânta încruntarea când visează urât. 
Se spune că fericirea e în lucrurile mici, o fi, n-o fi aşa, n-am habar, ştiu doar că nu există un gest prea mic. Orice lucru pe care îl facem lipsiţi de egoism, pentru că aşa îi place persoanei iubite, ne transformă şi ne îmbogăţeşte. Asta nu înseamnă să dăruim la nesfârşit fără să primim niciodată, lipsa de echitate într-o relaţie va dăuna, mai devreme sau mai târziu. Tot ceea ce trebuie să facem este să fim sinceri faţă de celălalt şi faţă de noi înşine: să spunem ce ne place şi ce nu, să indicăm, într-un fel sau altul, dacă un anume gest nu ne-a fost pe plac şi, cel mai important, să încurajăm la celălalt lucrurile care ne-au adus bucurie. Şi să le facem la rându-ne. 
Pentru mine, dacă ai stat ani de zile cu un om şi nu ştii cum îşi bea cafeaua, înseamnă că nu te-a interesat, de fapt, şi că ai trecut prin relaţia cu pricina ca gâsca prin apă. La fel, dacă stai lângă un om ani, nu se poate să nu observi că îl enervează că n-ai pus bine capacul pe găleata de gunoi sau că nu se aşază la masă până nu are absolut tot ce i-ar trebui la îndemână. Dacă îţi pasă, sunt lucruri pe care le vezi, le simţi, le ştii aşa cum ştii, instinctiv, că trebuie să-ţi pui maiou când afară sunt -15 grade. 
Găsiţi răgazul să aflaţi ce anume vă trebuie de la dragoste şi, de fapt, ce vă trebuie de la viaţă. Aşa, veţi iubi frumos şi rotund şi, dacă aveţi şi ceva noroc, sunt şanse să primiţi o dragoste asemenea. Iar asta, dragilor, chiar nu-i puţin lucru!

luni, 6 februarie 2017

Iubirea ne trebuie zilnic

Avem zile mai bune şi zile mai proaste. Poate cea mai bună metodă să aflăm care ne sunt cu adevărat prietenii este să-i ţinem aproape şi într-una dintre zilele proaste. Dacă nu fug după ce ne văd partea cea mai întunecată, atunci e bine, înseamnă că avem şi ceva bun de oferit, în schimbul toanelor, al proastei dispoziţii şi al nemulţumirii chiar fără motiv cu care ne luptăm uneori. 
Când iubim, ni se pare mai simplu, de parcă omul de lângă noi ar trebui, by default, să ne înghită toţi nervii, toate nemulţumirile, toate neîmplinirile. Ei bine, nu. Nu de aia iubim, acel "la bine şi la rău", mai mult sau mai puţin oficial, recunoscut etc nu înseamnă că putem fi oricât de mitocani cu cel/cea de lângă noi şi că trebuie să ne suporte. Şi, evident, nici viceversa. E important să fim noi înşine cu omul iubit, fiindcă, altfel, nu vom fi niciodată siguri că ne iubeşte pe noi, aşa cum suntem, cu hachiţele noastre sau că iubeşte un ideal care nu vom fi niciodată, o proiecţie a propriilor sale dorinţe, aspiraţii. E la fel de important să nu uităm că, oricât de mult ne-ar iubi, omul de lângă noi este exact asta: OM. Cu zile bune şi zile proaste, cu temeri, cu zâmbete şi cu lacrimi, un om independent şi, totuşi, atât de dependent de noi şi de stările noastre.  
Nu uitaţi să-i spuneţi celui drag că-l iubiţi. Nu doar marţea viitoare, ci în fiecare zi, dacă se poate. Şi să-i spuneţi "Iartă-mă", când îi greşiţi, "Te rog frumos", când îi cereţi ceva şi, în genere, ce OM minunat este, înainte de a fi bărbat sau femeie. Iubiţi-vă mult!

luni, 14 noiembrie 2016

Cum să ieşi din zona de confort

Câteodată, provocările fac bine, te scot din zona de confort şi te aruncă în luptă, vrei, nu vrei, eşti pregătit sau nu. Evităm zonele dureroase, evităm să ne întoarcem, în minte, la momente grave, chiar tragice, uneori, pe care le-am trăit. Ocolim cu bună ştiinţă sau inconştient exact acele "butoane" prin care, dacă le-am apăsa, am atinge direct durerea, rana mai mult sau mai puţin închisă. De fapt, cred că singura modalitate de a ne vindeca este chiar înfruntarea temerilor, chiar curăţarea rănii, ca atunci când se închide să ştim că, dedesubt, ne vindecăm. Fără complicaţii, fără infecţii tardive. 
Evident, fiecare dintre noi reacţionează diferit la durere. Unii ripostăm, alţii ne facem ghem, precum ariciul, şi nu mai lăsăm pe nimeni să se apropie, alţii de construim cazemate şi rămânem în spatele pereţilor groşi, unde ne simţim în siguranţă. Nimănui nu-i place să-l doară, nimeni nu vrea să sufere, asta e clar. Dar de-a lungul anilor am înţeles că, dacă suferinţa n-o putem evita, atunci putem evita măcar scufundarea iremediabilă în tristeţe. Nu foloseşte la nimic să evităm anumite melodii, să nu revedem nişte filme, să nu deschidem albumele cu fotografii. Trecutul nostru suntem tot noi, după cum prezentul ne aparţine. Iar viitorul, clar, este al celor care îndrăznesc să nu mai privească înapoi cu mânie, tocmai pentru a putea privi înainte cu putere şi încredere.