miercuri, 28 decembrie 2011

Stilist pentru păpuşi şi traficant de influenţă

Alegerile pe care le facem ne definesc. Încă din momentul diversificării alimentaţiei - mămicile ştiu ce spun, restul nu e cazul să se frământe - alegem şi noi ce ne place şi ce nu. Să mâncăm. Pe urmă alegem ce ne place să îmbrăcăm şi, cam în acelaşi timp, ce jucării ne plac. Se spune că, cel puţin în ceea ce priveşte ulterioara preferinţă sexuală, treaba asta cu jucăriile ar fi definitorie. Habar nu am dacă e aşa şi dacă, pe undeva prin subconştient, faptul că dezbrăcam păpuşile însemna că avea să-mi placă să văd femei goale sau, pur şi simplu, aşa cum motivam pe atunci, simţul meu estetic era jignit de combinaţiile de culori alese de muncitoarele de la "Arădeanca". Cert este că la atât se limita joaca mea cu păpuşile, la a le dezbrăca şi a le schimba hainele între ele, după reguli numai de mine ştiute. O făceam pe stilistul cu graţie şi nu mă impresionau protestele bunicii, năucită de alegerile mele în materie de vestimentaţie păpuşărească. 

Mai târziu, aveam să constat abia în anii din urmă, privind înapoi, aveam faţă de fete o atitudine duală: pe "prinţese" nu le puteam suferi şi le miştocăream continuu, pe celalalte le apăram de băieţi şi le învăţam să se bată, spre disperarea părinţilor respectivi, care nu puteau să priceapă cum o păpuşă ca mine (da, îmi şi spuneau aşa!) poate să fie atât de războinică, aparent fără motiv. Ce nu înţelegeau ei era că motivul exista: prietenele mele erau ale mele, nu trebuia să se joace nimeni altcineva cu ele, să nu le atingă nimeni părul şi, în general, să stea la distanţă :)).  Alegeam să fiu cavalerul neînfricat în cazuri limită, cum ar fi strivitul gândacilor şi al altor vietăţi dealtfel nevinovate, dar scârboase şi provocatoare de ţipete. Nici mie nu-mi plăceau gândacii, dar îmi plăcea să mi se ascundă fetele în braţe, cutremurate de frica inamicului, şi îmi plăcea şi sentimentul de a fi eroul lor pentru o clipă. Motiv pentru care, o dată, am adus din parc nişte rădăşti minunate, pe care le-am răsturnat la momentul potrivit în vestiarul sălii de sport. Ce mai vaiet, ce mai iureş şi câte îmbrăţişări!

Aşa am ajuns prietena băieţilor, care recunoşteau în mine lidera fetelor şi ar fi făcut orice să-mi intre în graţii. Şi orice ăsta însemna multe lucruri bune: cele mai tari surprize pentru schimb, timbre noi la colecţie, prăjituri "Violeta" de la cofetăria din colţ. Făceam, cum s-ar spune, un soi de trafic de influenţă. Şi chiar mi-au reuşit, de-a lungul anilor, nişte cupluri bune :)). Pe fetele care-mi plăceau mie nu le ajutam însă niciodată, deşi nici măcar nu conştientizam pe atunci că fac discriminare. Alegeam însă pentru ele doar situaţii imposibile, potenţiali parteneri dezastruoşi. Pe urmă, angelică, le consolam. Când mă uit acum în urmă, mi-e aşa puţin ruşine. Fetelor, să mă iertaţi :)!

luni, 26 decembrie 2011

Crăciun fericit!

Anul ăsta vă spun Crăciun fericit cu ceva întârziere, pe care sper să mi-o iertați. Am avut bucate de pregătit, musafiri de primit, colindători cu obraji roșii de întâmpinat și uite așa a trecut prima zi de sărbătoare! Vă doresc sănătate și dragoste, să aveți parte de tot ce e mai bun pe lume și să nu uitați că magia e în noi, dacă știm să o găsim:).

vineri, 23 decembrie 2011

Roboțel cu zâmbete la purtător

Robotesc. Fac pregătiri, muncesc, aleg cadouri, alerg de colo colo, învăț lucruri noi - cum ar fi că orice chestie pusă la congelator crește misterios după cinci minute :) - dăruiesc zâmbete și le provoc, mă dau de trei ori peste cap și mă reinventez. Aaaa, și mă pregătesc pentru un Crăciun tematic:).

luni, 19 decembrie 2011

Uneori atâta pot

Mă pot lupta cu demonii mei, pot să-mi depășesc limitele, pot să fac lucruri pe care nu mă credeam în stare să le fac, pot chiar să mă surprind uneori pe mine însămi cu câte o 'inginerie' de care nu mă știam capabilă. Dar nu le pot rezolva pe toate. Am învățat asta cu greu. Și încă mi-e foarte dificil să accept. Dificultățile mari se trec cu pași mici. Nu mai e momentul pentru vitejii. Peste două zile se vor împlini 22 de ani de la Revoluție. Perioadă în care eu m-am maturizat, iar alții și-au trăit viața întreagă. Ce-am pierdut din ce aveam atunci? Cu siguranță, multă speranță, multă încredere în viitor, multe oportunități. Ce-am câștigat? Pe mine, întreagă. Experiență. Siguranța că pot să răzbat. Și că, uneori, dezlegările nu depind de mine. Ci de șansă, de context, de oamenii din jur. De obicei, când nu-mi iese ceva, mă lupt, mă străduiesc până la ultima fărâmă de putere, mă consum încercând să găsesc o cale. Dar nu mereu ajung la liman. Și, poate, asta e cea mai importantă lecție a anului ce stă să se încheie. Că, uneori, atâta pot.

joi, 15 decembrie 2011

Certitudini

Nu am, în viața de zi cu zi, multe certitudini. Poate și fiindcă trăim, cu toții, într-o lume extrem de volatilă, unde lucrurile se pot schimba radical de la o zi la alta, de la o oră la alta. Un lucru însă e sigur, cel puțin în ceea ce mă privește: există în viața mea o ciclicitate, o alternanță aproape pipăibilă a perioadelor bune cu cele mai puțin bune, de parcă existența mea ar urma curba predictibilă a creșterilor și descreșterilor economice. Din fericire, în perioadele mele mai proaste am parte de compensații delicioase, ca și când viața și-ar cere scuze că nu-mi poate da satisfacție în toate cele. De fapt, cred că nici nu ne trebuie să avem totul deodată, căderea poate fi, în acest caz, mult mai brutală atunci când pierzi locul din vârf. Cred că ne ajunge un moment, un gest, o clipă, ca să fim fericiți. Cum ar fi o îmbrățișare în tren:).

luni, 5 decembrie 2011

Planuri

Mă obosesc planurile altora, abia am timp să mi le respir pe ale mele. ”Dar ce faci de Revelion?” Păi, nu știu. Eu încă mă lupt cu azi și cu mâine și cu poimâine. Pe urmă se face vineri și iar respir. Nu vreau să mai aud de cadouri, de sarmale, în cap și aiurea, prin oale. Nu vreau să mai stau multe ore pe tocuri înalte - a naibii vanitatea asta de a-mi demonstra că încă pot :) - și în general nu mai vreau sprâncene ridicate când spun că nu, nu mi-am făcut rezervare de revelion, nu vreau nici la munte, nici la mare (între noi fie vorba, dacă te duci la marea noastră în decembrie și nu ai gânduri sinucigașe s-ar putea să le capeți) și nici în Cappadocia. Vreau să dorm, poate. După multă șampanie și nu prea multă mâncare, dar după multe zâmbete și, poate, după vreo comedie veche, savurată din pat, de sub pilotă.