duminică, 29 noiembrie 2009

Atât de mică...


Când se apropie sărbătorile, încep să descresc. Zic mereu, an de an, că nu mai vreau cadouri, că nu mai vreau brad, că am crescut, nu mai sunt copil! După care, cu o lună înainte, încep să mi se scurgă ochii, prin magazine, după globuri, beteală, ornamente pentru masă, uşi, pereţi etc. Şi mă apuc, evident, de cumpărat cadouri :) Cum nu mi-a plăcut niciodată înghesuiala din ultimele zile de dinainte de Crăciun, fac asta din timp, iau câte ceva în fiecare zi pentru cei dragi. Anul acesta am început cu darurile pentru cei mici şi foarte mici. Pierdută în standul cu jucării şi cărţi pentru copii, m-am simţit, din nou, mică mică, de câţiva anişori, extaziindu-mă în faţa vitrinelor librăriilor - lumi ale poveştilor şi jucăriilor în vremurile alea - cu nasul cârn lipit de geam, cu mânuşi de lână tricotate şi prinse de după gât cu un şnur, să nu le pierd şi, evident, cu urson (cine ştie, cunoaşte!)greu şi incomod. Copilăria mea avea şi zăpadă, zăpadă mare, cât gardul, prin care bunicul făcea pârtie, ca să mă tragă cu sania până la fântână, de unde scotea apă, punea găleţile pe sanie şi mă lăsa şi pe mine să trag, mânuţa mea cu mănuşă de lână lângă a lui, arsă de soare, noduroasă, dar atât de caldă... În bucătăria bunicii, mică de tot, mirosea a tocăniţă şi a mămăliguţă caldă, o pisică, tolănită pe cuptor, torcea uşor, iar la cap îmi ticăia ceasul deşteptător.
Acum, bunicii nu mai sunt, cu ei s-a dus şi o parte din mine, una pe care n-am s-o mai recapăt nicicând. Dar, cu câteva săptămâni înainte să vină Moşul, redevin pentru câteva clipe copil. Şi mai iau un glob şi un fir de beteală, mai pun bine câte un cadou. Şi cumpăr bomboane de pom, pe care, desigur, le mănânc şi, în Ajun, iau altele :)...

marți, 24 noiembrie 2009

Aşteptări pe pâine

V-aţi gândit vreodată că, de-a lungul vieţii, ne petrecem cel mai mult timp aşteptând? Nu ştiu dacă într-adevăr, fizic vorbind, răstimpul cu pricina este cel mai mare, dar cu siguranţă pare aşa.
Copii fiind, ni se spune mereu că trebuie să mai creştem pentru a face un lucru sau altul. Trebuie, deci, să aşteptăm. Îmi amintesc, de exemplu, că, pe la patru ani, mi se spunea că am de aşteptat vreo doi ani ca să ajung la şcoală, să învăţ să citesc. N-am reuşit să aştept decât un an, fiindcă după aceea am învăţat singură să citesc... Aşteptarea nu mi s-a părut o alternativă!
În adolescenţă, reperele se schimbă, aşteptarea rămâne însă problematică: părinţii spun, de regulă, că nu ai voie la petreceri care ţin toată noaptea decât după vârsta X sau în oraş la plimbare până după ora 22,00 decât după vârsta Y. Permis de conducere poţi să-ţi iei doar după 18 ani. Numai în ceea ce priveşte consumul de alcool şi tutun nu pare la noi aşteptarea prea lungă, dar asta e deja altă poveste.
Odată ajuns adult, aşteptările se modifică, se nuanţează. Înfrigurarea rămâne însă aceeaşi, dacă nu chiar se acutizează, fiindcă nici nu îţi permiţi să fii nerăbdător pe faţă - doar eşti ditamai omul! Şi uite aşa, te trezeşti aşteptând o promovare pe care o meritai de multă vreme, o mărire de salariu la care ai fi avut dreptul etc.
Singura aşteptare comună tuturor vârstelor şi, în acelaşi timp, cel mai greu de suportat este cea a persoanei iubite. Indiferent de anii pe care-i duci în spate, acele minute în care îţi aştepţi perechea şi ea/el întârzie par nesfârşite. Te chinuie, te frământă, te apasă, treci, într-o clipă, de la o stare la alta. E cea mai cumplită corvoadă, dar, în acelaşi timp, mi se pare şi cea mai dulce aşteptare. Aceea în care anticiparea şi imaginaţia prind aripi.

vineri, 20 noiembrie 2009

A fost

Timpul nu ne schimbă, e o iluzie
Cu care ne îmbrâncim regretele
În debaraua plină de schelete
A lui „a fost”. Confuzie!

Nu devenim mai buni, în anii copţi
Nici înţelepţi peste măsură
Ci doar ne amintim, cu ură
Vechi şi pierdute tinereţi.


Ne roade pizma, o simţim la os
Ciuda ne amărăşte existenţa
Iar timpul nu-şi găseşte rost
Nici inima cadenţa.

La tineri ne uităm chiorâş
Ne doare frăgezimea lor
Şi pasul drept şi gândul clar
Şi, evident, că iubesc iar.

miercuri, 18 noiembrie 2009

22 - cine dă cu votu-n ei?

M-am tot întrebat, zilele astea, dacă să scriu ceva despre iminentele alegeri. Deşi evit politica în spaţiul meu personal, mi-am dat seama că alegerea preşedintelui şi decizia dacă să spun "da" sau "nu" modificării structurii parlamentului este una care, in extremis, mă afectează şi personal. Drept pentru care, am să spun ce cred.

Dintre candidaţii la preşedinţie, niciunul nu îmi reprezintă complet interesele. Preşedintele în exerciţiu, Traian Băsescu, a pierdut iremediabil votul meu în momentul în care s-a referit la o femeie cu termenul "păsărică". Din punctul meu de vedere, orice comentarii sunt de prisos. Am să mai spun doar că dumnealui a avut permanent şi are în continuare o atitudine discriminatorie vizavi de multe categorii de persoane. Din motive evidente, nu vreau să fie preşedintele meu. Corneliu Vadim Tudor iese din discuţie exact din aceleaşi motive, n-aş vota niciodată un extremist, unde mai pui că, în opinia mea, e şi deranjat rău la mansardă.
În ceea ce-i priveşte pe Mircea Geoană şi Crin Antonescu, dincolo de culoarea lor politică, au avut discursuri atât de dezamăgitoare, încât parcă nu-mi vine să le dau votul numai ca să nu i-l dau lui Băsescu. În mod surprinzător, singurul care mi s-a părut echilibrat şi coerent, cel puţin până acum, a fost Kelemen Hunor. Deşi am dubii mari că ar reuşi să treacă de primul tur şi sunt convinsă că, şi dacă o face, nu are şanse să devină preşedintele românilor, mă gândesc să-i acord votul meu. Fie măcar pentru faptul că reprezintă o minoritate, chiar dacă nu pe cea din care fac şi eu parte.
În ceea ce priveşte referendumul, nu voi vota. Mi se pare atât de evident o manevră electorală a preşedintelui Băsescu, încât nu vreau să-i fac jocul.

joi, 12 noiembrie 2009

Timpul iubirii


Iubito, nu-mi amintesc să fi trecut vreo vară mai repede decît asta! Parcă ieri vorbeam prima dată şi, clipind de două ori, au zburat orele, zilele, apoi săptămînile şi lunile pe lîngă noi ca într-un vis. De fapt, îţi mărturisesc, minune, că la început chiar am crezut că e un vis ce mi se întîmplă. Şi mă tot ciupeam, sistematic, să văd: încă dorm sau m-am trezit? Apoi, miracolul s-a produs: m-am îndrăgostit! Acum, era deja imposibil să cred că visam, fiindcă nu prea mai dormeam... Cine spune că, atunci cînd iubeşti, vezi doar inimioare roşii, îţi zboară fluturaşi prin stomac şi ai permanent un zîmbet tîmp pe buze, n-a fost cu adevărat îndrăgostit. Iubirea înseamnă şi aşteptări şi obstacole şi lacrimi. Înseamnă şi curajul să ţi le ştergi şi să mergi mai departe. Înseamnă răbdare, înţelepciune, inventivitate, capacitatea de a te pune mereu în pielea persoanei iubite. Şi, cu siguranţă, multe alte lucruri pe care eu încă nu le-am desluşit. Dar, dincolo de orice moment dificil, iubirea împărtăşită înseamnă bucurie. Bucuria de a muşca din aceeaşi felie de pîine, de a zîmbi la auzul unei anumite melodii, de a-ţi da seama că ţi-ai schimbat, fără să bagi de seamă, obiceiurile de-o viaţă după ale ei. Bucuria de a împărţi nu doar pasiune, ci şi momente de infinită tandreţe, bucuria de a-i purta hainele, doar ca să-i simţi mirosul, imensa bucurie de a o face să rîdă sau ca ea să te facă să rîzi. Sunt un om mai bun, iubito, de cînd te iubesc pe tine şi asta se întîmplă pentru că, în primul rînd, mă iubesc pe mine mai mult. Dar sunt un om mai bun şi fiindcă mă văd în ochii tăi cînd îmi zîmbeşti, mă aud în vocea ta cînd îmi spui că mă iubeşti. Sunt atît de bună cît pot fi. Şi sper ca asta să ajungă.
Clipele zboară îngrozitor de repede cînd iubeşti. Ca şi cînd clepsidra asta specială care măsoară timpul iubirii ar avea o deschizătură mai mare, pe măsura preaplinului din sufletele noastre. De aceea sunt tristă uneori iubito... Mi-aş dori să zboare timpul celălalt, iar al nostru să stea pe loc sau măcar să încetinească mult. Aşa, măcar preţ de vreo douăzeci de sărutări.

marți, 10 noiembrie 2009

Genetica şi predestinarea

În ultima vreme, am discutat mult despre genetică şi felul în care ne influenţează ea viaţa. Am vorbit mult şi despre cum mediul în care creştem ne conturează un anumit fel de a fi, ne determină să avem un anumit comportament social, să luăm, la un moment dat, o decizie sau alta. Suntem suma experienţelor noastre, am mai spus asta şi o cred. Dincolo de asta însă, e interesant de ştiut cât din ceea ce am devenit se datorează genelor, cât e rezultatul celor şapte ani de acasă şi în ce măsură educaţia şi interacţiunea socială au şlefuit (sau nu) restul personalităţii noastre.
În ceea ce mă priveşte, cred că, în foarte multe aspecte ale existenţei noastre, suntem condiţionaţi de moştenirea genetică. Fie că se referă la predispoziţia către o afecţiune sau alta, fie că e vorba de modul absolut bulversant în care, peste trei generaţii, un nou-născut moşteneşte exact urechile străbunicului sau de orientarea sexuală, cred că genetica e "vinovată" pentru multe din lucrurile care ni se întâmplă. Am cunoscut la un moment dat un bărbat şi o femeie care, dorind să aducă pe lume un copil, au făcut întâi teste de compatibilitate genetică, pentru a fi siguri că odrasla nu va avea cine ştie ce genă recesivă, care să-i compromită şansele de a se dezvolta într-un om sănătos şi, de ce nu, de succes. La momentul respectiv, toată familia a sărit în sus: de ce e nevoie de aşa ceva, sunteţi doi oameni sănătoşi, din doi oameni normali n-are cum să iasă un copil cu probleme etc. Ei bine, are cum, iar cei doi ştiau bine acest lucru. Din fericire, n-a fost cazul, au avut un copil sănătos, despre care ştiau că, cel puţin din punct de vedere genetic, va fi normal. O atitudine responsabilă, mi s-a părut atunci, o susţin şi acum. E drept, nu ştiu să se fi descoperit vreo modalitate de a se determina ce orientare sexuală va avea un viitor produs de concepţie, cu toate că majoritatea cercetărilor indică tot genele drept purtătoare ale informaţiei care ne face heterosexuali, bisexuali sau gay. Eu una, mă bucur sincer că nu există posibilitatea predeterminării acestui aspect, am trăi cu toţii într-o lume mult mai tristă. Şi mă mai bucur că n-a existat cu trei decenii în urmă, cine ştie, poate nu mai eram aici! Chestiune care cu siguranţă le-ar fi plăcut multora, dar, evident, nu şi mie :)!
Să fie clar, nu merg atât de departe încât să contest influenţa educaţiei asupra modului în care ne comportăm, asupra valorilor şi principiilor după care ne conducem în viaţă. Totul îşi pune amprenta asupra noastră. Oamenii pe care i-am întâlnit, cei pe care i-am iubit şi cei pe care n-am îndrăznit să-i iubim sau care n-au avut suficient curaj să ne iubească. Alegerile pe care le facem, la un moment dat, deciziile pripite, dar şi cele gândite. Cum e mai bine să fim? Impulsivi? Sau potoliţi, gata oricând să despicăm firul în patru înainte de a ne hotărî? Sincer, nu ştiu. După un parcurs de viaţă destul de zbuciumat, după ce am acţionat când sub impulsul momentului, când cântărind bine lucrurile în prealabil, cred că, până la urmă, alegerile cele mai bune le facem cu inima. Iar în privinţa asta, chiar nu ştiu cât de mult contează, pentru fiecare dintre noi, background-ul genetic sau cel socio-familial. Cine-i porunceşte inimii, oare? Cromozomul sau educaţia?

joi, 5 noiembrie 2009

Evadare


Îmi plac evadările. Momentele în care decid să plec, pur şi simplu, chiar dacă nu e sezonul vacanţelor ideale. Nimic nu îmi place mai mult decât să mă plimb. Poate doar să scriu, dar, în varianta ideală, ar trebui să scriu despre locurile pe care le văd. De multe ori însă, am sentimentul că niciun cuvânt, oricât de meşteşugit, n-ar putea descrie cu acurateţe frumuseţea unui peisaj, micile momente pe care le surprinzi, în goana maşinii, din vieţile celor pe lângă care treci. Un gospodar care-şi aşează lemnele pentru iarnă, o căruţă vârfuită cu coceni de porumb care intră pe porţile unei case cu cercevelele frestrelor vopsite în albastru, un cârd de gâşte care se întorc de pe baltă, cu mers legănat şi ţipete ascuţite. Clipe care nu se întorc, iar simplul fapt că se consumă sub ochii tăi, privitor de ocazie, este, în felul lui, o mică minune. Pentru minunile astea, niciun efort nu mi se pare prea mare. Iar drumul spre acel undeva dorit, care nici nu are importanţă unde se află, este o aventură în sine. Mereu alta.