V-aţi gândit vreodată că, de-a lungul vieţii, ne petrecem cel mai mult timp aşteptând? Nu ştiu dacă într-adevăr, fizic vorbind, răstimpul cu pricina este cel mai mare, dar cu siguranţă pare aşa.
Copii fiind, ni se spune mereu că trebuie să mai creştem pentru a face un lucru sau altul. Trebuie, deci, să aşteptăm. Îmi amintesc, de exemplu, că, pe la patru ani, mi se spunea că am de aşteptat vreo doi ani ca să ajung la şcoală, să învăţ să citesc. N-am reuşit să aştept decât un an, fiindcă după aceea am învăţat singură să citesc... Aşteptarea nu mi s-a părut o alternativă!
În adolescenţă, reperele se schimbă, aşteptarea rămâne însă problematică: părinţii spun, de regulă, că nu ai voie la petreceri care ţin toată noaptea decât după vârsta X sau în oraş la plimbare până după ora 22,00 decât după vârsta Y. Permis de conducere poţi să-ţi iei doar după 18 ani. Numai în ceea ce priveşte consumul de alcool şi tutun nu pare la noi aşteptarea prea lungă, dar asta e deja altă poveste.
Odată ajuns adult, aşteptările se modifică, se nuanţează. Înfrigurarea rămâne însă aceeaşi, dacă nu chiar se acutizează, fiindcă nici nu îţi permiţi să fii nerăbdător pe faţă - doar eşti ditamai omul! Şi uite aşa, te trezeşti aşteptând o promovare pe care o meritai de multă vreme, o mărire de salariu la care ai fi avut dreptul etc.
Singura aşteptare comună tuturor vârstelor şi, în acelaşi timp, cel mai greu de suportat este cea a persoanei iubite. Indiferent de anii pe care-i duci în spate, acele minute în care îţi aştepţi perechea şi ea/el întârzie par nesfârşite. Te chinuie, te frământă, te apasă, treci, într-o clipă, de la o stare la alta. E cea mai cumplită corvoadă, dar, în acelaşi timp, mi se pare şi cea mai dulce aşteptare. Aceea în care anticiparea şi imaginaţia prind aripi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu