Love is

There is love in every sandwich and the reminder to eat every four hours. Now, even my body knows the schedule. There is love in the waiting for me and never complaining, although I know I am so terribly late sometimes. There is love in the patience, especially considering I am the patient one, not you. I feel so loved, so grateful, so peacefully blessed to be surrounded by care and understanding. And I smile to the knowledge that you will be pissed at me for writing this instead of calling to hear your voice. But maybe you won't be. Because you know there is love in every of these words.

Câteodată, trebuie doar să îndrăzneşti

      Dragostea nu întreabă dacă poate să vină, dacă eşti pregătit, dacă momentul X, pe care ea îl alege, este cel mai bun. De obicei, pur şi simplu se întâmplă. Nici măcar nu ştiu dacă e nevoie, pentru asta, să fii dispus să iubeşti, chiar dacă, desigur, trebuie măcar să fii în stare să recunoşti că ţi-ai prins urechile, cum se zice. Dacă nu recunoşti, riscul să treci fluierând pe lângă iubirea cea mai frumoasă pe care o poţi avea este mare. 

       Eu nu cred în chestiile de genul "nu sunt pregătit/ă pentru o relaţie acum", sincer, nu cred că cineva poate să decidă să nu iubească acum fiindcă nu şi-a terminat examenele, fiincă tocmai urmează să plece la o specializare, fiindcă nu şi-a atins nu ştiu ce alte scopuri, nobile şi pe deplin acceptabile, de altfel. Dacă poate să aleagă astfel, e clar, nu iubeşte. Sau nu iubeşte aşa cum ar trebui să iubească, adică deplin, fără limite, fără constrângeri, fără condiţii. Când pui condiţii, deja nu mai iubeşti. Iar dacă pui condiţii din start, n-ai iubit niciodată. Oricine a trăit cu adevărat sentimentul acesta ştie ce spun acum. Nu-i poţi impune lucruri persoanei pe care o iubeşti, în primul rând pentru că eşti atât de complet absorbit încât orice face, spune, gândeşte etc e perfect din start -chiar în evidenta sa imperfecţiune, uneori. În al doilea rând, nu-i poţi impune lucruri fiindcă i-ai da orice, face orice, accepta orice moft doar s-o vezi zâmbind şi oricine spune că n-am dreptate minte cu neruşinare. 

      Norocul la care poţi spera şi pe care, dacă îl ai, te poţi considera stăpânul lumii, este să fii iubit la fel. Complet, deplin, fără limite. Atunci, nimic altceva nu mai contează, nici răutătatea lumii din jur nu te mai atinge, nici neîmplinire de orice altă natură nu mai sunt la fel de importante. Contează doar să-i asculţi respiraţia când doarme, să fii acolo când are un coşmar şi se trezeşte ţipând, să-ţi pună mâna pe frunte când ai febră, să îţi ia toate durerile cu un zâmbet, să-ţi spulbere toate încruntările cu un sărut. Cam asta e tot ce-ţi trebuie ca să fii fericit. Iar pentru a fi fericit, uneori e suficient să îndrăzneşti să vrei.

Lapte prins, Janis Joplin şi triunghiul Bermudelor din dulap

Dimineaţă începută cu un zâmbet, cu un pahar mare de lapte prins - făcut de mine, în ulcică de lut, din lapte tradiţional şi plin de bacterii, adus de la ţară de o posesoare de vacă - şi cu pateuri cu ciocolată amăruie - făcute aseară, nu mă suspectaţi totuşi de prea multă hărnicie. Aaa, şi Janis Joplin în boxe. 

Uneori, nu ai nevoie de mari filosofii pentru a te simţi bine: o nuanţă uşor diferită de păr, o tavă de bunătăţi care miros a bine şi a vanilie, o carte bună, o baie bună, o plimbare cu prietenii, un grătar cu prietenii, un somn bun şi perspectiva unui drum. Nu am stare, iar asta e bine. Parcă m-am trezit direct vara, anotimpul meu preferat. În ultimele două luni parcă am hibernat, cufundată în durerile mele şi într-un soi de jemenfichism care nu mă caracterizează. Dar gata, acum îmi miroase a vacanţă, a soare, a plajă, a libertatea pielii mai dezgolite. Îmi miroase a pălării de soare şi a fuste lejere, dansându-mi, după caz, în jurul gleznelor sau al genunchilor. N-am reuşit să-mi reorganizez hainele în dulap - ştiu, asta se face atunci când plouă, dar eu sunt cam deprimată când plouă - dar astăzi cred că îmi iau inima în dinţi. Nu de alta, dar abia aştept să redescopăr nişte haine pe care uitasem că le am. Mi se întâmplă în fiecare sezon, e o chestie misterioasă, cum dispar hainele în dulapuri ca într-un soi de triunghi al Bermudelor. Dar bucuria când le regăseşti, vorba reclamei la Mastercard - nepreţuită. 

Homemade styling, homemade cocktail, tuna salad and earthquake

Stilistul mi-a spus, ultima oară când m-am tuns, că mi-ar sta bine cu două culori în păr. Evident, ideea era să le pună el acolo, dar eu am îndrăznit singură. Pentru că pot și am vrut și pentru că atunci când vreau și nu se poate fiindcă stilistul e pe tura cealaltă, e 12 noaptea, e duminică sau Paști, mereu, dar mereu se face cum vreau eu. Cu orice preț, am martori că am avut de multe ori breton aproximativ din cauza asta. 

Apoi, am vrut concert, deși nimeni nu voia concert, și m-am dus singură. Pentru că pot, pentru că am vrut și pentru că nu-mi pasă că se holbează tot barul la mine că de ce sunt singură în cârciumă. 

Azi, am vrut cocktail și nu aveam chef de ieșit, neapărat. Așa că am inspectat tot ce aveam prin casă, că era deja prea târziu pentru cumpărat chestii, da, fusesem azi la cumpărături și luasem o valiză de chestii, dar nu și cocktailurile alea deja făcute, în sticluțe drăguțe de jumătate și nici măcar sucurile necesare pentru a face cocktailurile - tăriile le am mereu, nu-i problemă. Am găsit una bucată portocală, una bucată grapefruit roz (pe care nu-l mănânc, fiindcă mie îmi place alb, da, e amar, știuu, dar tocmai de asta îmi place), sirop de vișine, vin alb dulceag și vodcă lemon. a ieșit un cocktail MI-NU-NAT, garantez. 

Cu salata nu e nicio poveste, pur și simplu o aveam făcută și am pus-o și pe ea la numărătoare, din categoria homemade :D.

P.S. Și ditamai cutremurul, cu siguranță fiindcă e Ora Pământului și eu scriu postări în loc să stau cu lumina stinsă, ca un om responsabil. 

Să vină, să vină odată!

Am tot aşteptat să vină primăvara, ca să ies din amorţire, să mă extrag din coconul comod pe care care mi l-am făurit acasă, în mijlocul patului, cu pernele mele multe, pe care nu dorm niciodată, cu cărţile mele - multe şi ele, mai multe decât pot citi, pe moment, cu muzica mea - niciodată prea multă. Primăvara nu a venit încă, decât la nivel simbolic. Aşa că am bucurat nişte oameni, dăruindu-le diverse chestii mai mult sau mai puţin utile, deghizate în mărţişoare. Pe unele le-am trimis prin poştă, departe, fiindcă eu am mulţi oameni de bucurat:). 

Am redescoperit o băutură pe care mama o meşterea în copilăria mea şi care se numea florio. Desigur, eu atunci nu beam, dar mi se părea minunată denumirea. Acum constat că şi gustul e minunat :P.  Am redescoperit ce frumos e să te joci, precum copiii sau cu ei. Am construit surprize pentru oameni dragi, am revăzut prieteni. N-am hibernat, în ciuda vremii. Doar că n-am mai avut suflu să scriu. Am fost într-un fel de pauză auto-impusă, fără ca ea să aibă neapărat un motiv anume. Uneori, avem pur şi simplu nevoie să ne regrupăm.  

E drept, mi-aş cam dori să vină primăvara de-a dreptul. Să văd glezne pe stradă - nu cred că există încălţări mai hidoase decât UGGS, să mă scuze purtătoarele, dar sunt oribile - să văd plete în vânt şi eşarfe subţiri, care lasă în urma lor o undă de parfum. Să văd copii (sau mai puţin copii) mergând cu bicicletele şi cu rolele, să am, în general, poftă de viaţă, de bântuit prin locuri verzi, de mers pe jos cu orele, de făcut picnic în parc.

Eu nu m-am gândit niciodată la pensie

Mi-aş dori să am mai mult timp să trăiesc. Să nu mai fie nevoie să vin şi să plec, să nu mai fie nevoie să muncesc 12 ore pe zi. Deşi, să nu mă înţelegeţi greşit, îmi place să muncesc. Cineva mai mic decât mine se văita zilele trecute că va trebui să muncim până la 65 de ani, că altfel nu ne dau ăştia pensie. Eu nu m-am gândit niciodată la pensie. Sper să fiu în stare să muncesc până la 92 de ani, aşa cum am văzut o americancă din aia angajată în fabrica de avioane în timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial, când toţi bărbaţii erau pe front, femeie care încă mai înşuruba şuruburi în avioane la 92 de ani şi mai făcea şi naveta zilnic. În consecinţă, de muncit aş munci cât mai mult, nimic nu mă sperie mai rău decât amorţirea creierului, iar pensionarii pe care-i întâlnesc zi de zi în autobuze mă sperie aproape la fel de mult cât eventualitatea Alzheimerului. Dar mi-aş dori să am răgazul să iubesc în fiecare zi culorile lui noiembrie, să mă duc pe malul fluviului şi să-l miros, mi-aş dori să nu fiu mereu contracronometru, într-o goană nebună spre nici eu nu mai ştiu ce anume. Mi-e dor de o plimbare, de dragul plimbării, mi-e dor de o vată de zahăr şi de mângâiat castane proaspăt scoase din coaja ţepoasă. Îmi mai e dor şi de nuci prăjite, cu sare, stinse cu vin nou, în companie caldă, din aceea de oameni în faţa cărora poţi sta în şosete cu Moş Crăciun şi cărora nu le pasă că ai căni desperecheate pentru băut vinul ăla, fiert sau crud.

Lenea de sâmbătă după-amiază

Avantajul unei zile libere în care te trezești inuman de devreme este că până la prânz rezolvi lucrurile pe care e musai să le rezolvi și apoi poți lenevi în liniște. Cu storurile trase, cu un pic de aer condiționat din când în când, cu o cană de un litru plină cu limonadă bună și rece, cu sezonul cinci din Mentalistu´ și, în pauze, cu Carlos Santana - o colecție minunată în format MP3 pe care am primitu-o demult de la niște prieteni, minunați și ei. Iar mâine e duminică, încă un motiv bun de bucurie. Să nu mă certați că n-am scris, în gând v-am spus multe, dar până azi n-am avut suflu. Îmi revin, însă. E august, un august cu dor de mare și cu dor de septembrie, un august de foc și ceva cam plin, dar nu mă plâng că trăiesc. E cea mai grozavă chestie, să trăiești, să te trezești dimineața și să te bucuri că te poți întinde, că ai cafea aromată într-o cutie veche de tablă și că ai farduri noi, haine noi, dor de ducă. Vara e frumoasă fiindcă are zilele lungi și promițătoare, nopțile agitate și fierbinți și un temperament greu de ținut în frâu. Vara e ca un armăsar sălbatic și, deși mi-e frică de galop, mă agăț cu ambele mâini de coamă și mă las în voia lui,  pentru că, de fapt, mi-l doresc. Deocamdată însă, e doar sâmbătă și mi-e lene.

Uneori, vreau o bucătărie mov

Uneori, nu mai am chef să aştept vremurile mai bune. Uneori, le-aş forţa naibii să vină, le-aş aduce cu vrăji, le-aş face nu ştiu ce, orice, numai să mai treacă şi pe strada mea. Din păcate, lucrurile nu merg aşa, o ştiu şi eu, dar pot măcar să visez frumos, nu? Din categoria visuri, am văzut azi o bucătărie (mov, cum altfel?) şi visez la ea. Evident, să ne înţelegem, ştiu bine că ăsta e doar un vis - nu cred că ar mai suporta şi altcineva ideea de bucătărie mov :)) - dar îmi place să-mi imaginez chiar şi detaliile care nu se văd. Cum ar fi masa şi scaunele - neapărat vernil! - şi faţa de masă şi farfuriile şi suporturile pentru şervete şi lumânările şi... pe tine, ciugulind înainte de a fi terminat de aşezat masa şi pe urmă decretând clar că nu mai poţi :P.   În bucătăria mea mov nu ar încăpea veşti rele, nici supărări. Poate doar un buchet frumos de flori vesele de grădină, culese după ploaie, în miez de vară. O îngheţată de căpşuni făcută de prietena mea cea mai bună şi-ar găsi cu siguranţă locul în congelator, în timp ce noi am aştepta să se facă, împărţind un vin roşu, adânc, alături de floricele cu unt, făcute nu la microunde, ci în ceaunul vechi de tuci de la bunica. Uneori, vreau o bucătărie mov. Şi-o viaţă roz, dacă tot suntem la capitolul ăsta.

Happy toes

De la ploile reci, de asortat cu pantofi negri cu șiret, am trecut direct la sandale, iar degetele mele de la picioare sunt din nou fericite. Nu știu de ce, dar libertatea de a-mi mișca independent degetele îmi dă o stare de bine profund. De aceea îmi plac verile indiene, de aceea nu mă deprimă adaptarea destul de greoaie la temperaturile de vară când abia am ieșit din galoși. 

Îmi plac zilele lungi care se termină în pat. Nu în somn. Zilele acelea în care simți că abia tragi de tine, dar în care găsești mereu energia pentru încă o nebunie. Și acum, că mi-am fumat țigara de după stând de vorbă cu pisica de pe balustrada balconului blocului de vizavi, pot să și dorm. Cuminte, cu grămada mea de perne organizată de jur împrejurul meu și, evident, cu degetele de la picioare afară din pilotă (urăsc paturile de hotel din ăla fancy unde îți vâră plapuma sub saltea și ești parcă prizonier). 

Terapie anti-mârlănie

Aseară m-am uitat din nou la ¨Sunetul muzicii˝. Nici nu mai știu a câta oară era, dar am simțit nevoia să mă apăr cumva de mârlănia și de nimicnicia care au copleșit această lume. Știu, nu e foarte matur să te ascunzi, dar, uneori, doar așa reușesc să rezist. Cu muzică și bun gust, cu povești frumoase. Și, când cântam ¨Do, re mi...¨ în gând, cu ei, zâmbeam. Pe jumătate, dar zâmbeam.

Cerul nostru

Un petec de cer ne va cuprinde oricând. Ne vom așeza pe spate, cap lângă cap, vom privi cum trec norii și-i vom asemăna cu lucruri diferite. Vom număra apoi stelele, cu atenție, să nu ne scape una mică, din colț. Steaua noastră, mereu strălucitoare. Ne vom zâmbi complice, mă vei răsfăța îngrozitor, te voi chinui teribil. Sau poate invers. Ne vom pândi, în dimineți albe, lăptoase, primul surâs, prima privire. Ne vom cerceta degetele de la picioare și pielea subțire a gâtului, vom râde și vom plânge și ne vom îmbrățișa. Vom avea discuții savante, cu argumente complicate și perfectibile, dar vom și râde ținându-ne cu mâinile de burtă la un banc vechi, doar fiindcă atunci asta vrem să facem. Fiindcă putem. Nu avem poate libertatea de a fi exact cine vrem, unde vrem, dar, cel puțin, avem cerul nostru. Sub el, suntem mereu noi. 

Cum să hrănim neuronu' obosit

Zilele lungi de muncă ar trebui să se termine cu cocktailuri albastre sau vinuri roșii sau șampanie în flute verzi, cu muzică bună și cu țigări de foi. Dar nu mereu se poate. Așa că mă mulțumesc, deocamdată, cu salată de ton și ciocolată cu alune întregi sau amăruie. Și cu ceai de cireșe sălbatice, cu miere și lămâie. Cu cărți bune și cântece vechi, dar nemuritoare. Și mâine e luni, dar luni e departe, când savurezi toate astea din vârful patului:). Am zis.

P.S. - Pantofii nu au nicio vină, sunt doar frumoși:)

Plăceri regăsite

Mă regăsesc în propriile-mi gânduri. Şi ăsta e un lucru bun. Regăsesc plăcerea lucrurilor simple: a cafelei de dimineaţă, mereu tare, dar, în ultima vreme, obligatoriu cu lapte, a adormitului şi trezitului cu muzică bună (a murit Mihaela Ursuleasa, un mare talent şi, asta nu mai miră pe nimeni, moartea ei a trecut aproape neobservată, din păcate), a şmotruitului de diverse suprafeţe casnice. Ar trebui să-mi fac o listă de lucruri obligatorii, dar nu-mi mai plac listele. S-ar impune, totuşi, o ordine drastică printre haine. Am început cu cărţile şi, desigur, m-am trezit recitind cărţi de poezii din copilăria mea. Poate nu întâmplător, prima carte pe care părinţii mi-au cumpărat-o, pe când aveam cred doar câteva luni, a fost una de poezii. La fel şi următoarele trei patru. Mi-a plăcut să-mi răsfoiesc trecutul: fiecărei cărţi i-am regăsit în minte detaliile poveştii, pe fiecare am poziţionat-o cu acurateţe în timp, din toate am regăsit cu bucurie atmosfera unei alte epoci. Una mai rea, la modul absolut, dar care, pentru mine, e sinonimă cu o copilărie fericită, un timp în care nici nu apucam să-mi doresc lucruri şi ele se materializau, ca prin minune, un timp în care pândeam librăriile nu după jucării noi, ci după cărţi noi şi mă bucuram pentru fiecare dintre ele ca pentru o comoară. Mergeam către casă strângându-le la piept şi cred că aş fi citit în mers, dacă mamei nu i-ar fi fost teamă că mă împiedic. Odată intrată pe uşă, mă instalam în pat şi devoram noua achiziţie. Nu mi se cumpărau cărţi duminica, fiindcă ai mei ştiau că, astfel, aş fi ratat plimbarea: era imposibil să mă mai scoată cineva din casă dacă aveam o carte nouă. Şi acum, după atâţia ani, nu încep anumite cărţi decât când ştiu că am măcar trei zile libere în faţă, altfel risc să nu dorm deloc. Şi, din categoria plăceri regăsite, citesc din nou în cadă:). Ceea ce vă recomand şi vouă, dacă nu o faceţi deja.

Linişte, mă relaxez!

VECINII nu ar fi vecini dacă nu ne-ar înnebuni, încet, dar sigur. Nu ar fi oameni dacă nu ar pune aspiratorul cu noaptea în cap, dacă nu și-ar bate copiii la cele mai nepotrivite ore și, în general, dacă nu ar face tot ce le stă în putere pentru ca puținele ore pe care le petrec acasă să se transforme în coșmar. Îmi vine să pun un afiș mare pe ușa apartamentului cu ”Liniște, mă relaxez!”, iar dedesubt cu pedeapsa în caz de nerespectare a programului meu de somn: death metal la orice oră din zi și din noapte. Tare, fără milă. Fiindcă pot.

Să-ți ieși din propria piele

Uneori trebuie să-ți ieși din propria piele, să te dai de trei ori peste cap și să te reinventezi. Mi-ar plăcea să fiu instalator când curge apa aiurea printr-un furtun, mi-ar plăcea să pot să ating chestiile care se defectează cu o baghetă magică și să le fac să meargă. Din păcate, nu mai sunt copil. Și, chiar pe atunci, mă gândeam eu că magia e de fapt ceva ce eu nu înțeleg, chiar dacă nu are nimic miraculos în ea. Ce vreți, copil plin de întrebări:). Și cred că și adult am rămas la fel de sceptică, deși poate am acceptat că unele lucruri ți se întâmplă, pur și simplu. Și nu mai trebuie să despici firul în patru. Am scris și o scrisoare azi, una adevărată, cu stiloul pe hârtie. Și m-am simțit tare bine. Ca demult, în copilărie, când le trimiteam părinților scrisori sau vederi din tabere. O, tempora!

Bețe de răsoare

E din nou lună plină și sunt prea muncită ca să mai am insomnii. Și totuși. Adorm greu, smucit, nimic nu mă mai ajută, nici ceaiul fierbinte, nici muzica mea, nici filmele, nici cărțile. Mi-e dor să hălăduiesc pe câmpii cu vântul în față, să-mi ardă obrajii. Mi-e dor să fiu mică și fără griji. Oare cum se culeg bețele de răsoare?, o întrebam, cu mulți ani în urmă, pe bunica mea, coborând din căruță, în câmp, la mijloc de noiembrie. Așa, cu grijă, unul câte unul, zâmbea ea mucalit, întinzându-mi o sârmă cu care, la urmă, se lega balotul. Spre seară, cu mâinile ferfeniță - răsoarea zgârie rău, când e uscată - ne suiam din nou în căruță, pe țolicul așternut peste răsoare, și plecam către casă. La gura sobei, după mămăliguța cu lapte și carne din borcan, bunica îmi ungea mâinile rănite cu untură de porc și mi le învelea în cârpe. Adormeam, cu ticăitul deșteptătorului abia auzindu-se din cutia lui de lemn, cu cocoși. Îi harnică fata asta, măi Davide, îi spunea bunica lui bunicul și el mă învelea cu plapuma și-mi dădea părul de pe frunte: Eh, îi de-a noastră! Orășancă, dar de-a noastră!
Acum, câmpia e pustie. Și eu, câteodată. Am mâinile albe, curate, fără zgârieturi și bătături, dar mi-e dor de ele. De ei.

Nu e suficient să fii frumoasă

"Şi ce dacă eşti frumoasă?", îmi spunea bunica, pe la 12-13 ani, când începuseră să sară băieţii gardul ca să ajungă la mine. "Asta nu-ţi pune pâine pe masă, nici nu te face mai descurcăreaţă, ascultă-mă pe mine!", mă povăţuia, cu o cută între sprâncenele îmbinate, pe care le moşteniseră mai mulţi din familie (nu şi eu, din fericire!). O ascultam şi chiar o credeam, ştiam greutăţile care îi înnodaseră încheieturile cu reumatism şi îi curbaseră oasele picioarelor: foametea, apoi alimentaţia proastă, fiindcă se duceau la stat cotele, adică toată recolta, munca brută, îndobitocitoare, a ţărăncilor de la şes, care, spre deosebire de suratele lor de la munte, au toate pielea arsă de soarele ucigător şi spatele aplecat de atâta muncă grea, în lan. Bunica îmi zicea să învăţ, asta îmi va pune pâine albă pe masă şi voi putea fi doamnă - adică, în viziunea ei, să port tocuri înalte, să am mâinile frumoase, cu manicură îngrijită şi neapărat maşină. Era dealtfel mândră că, dintre toţi nepoţii, eu eram bună la carte. Ar fi fost şi ea, îmi spunea, dacă n-ar fi trimis-o doamna cu gâştele, în loc s-o înveţe carte ca lumea. Era din familie săracă, ce-i trebuia ei carte, gândise însă învăţătoarea, iar bunica, aşa, cu abecedarul pe deal, cu gâştele, nu făcuse decât două clase. Ştia să scrie şi să citească, iar asta era mare lucru, multe femei de vârsta ei nu ştiau nici atât. Şi, mă gândeam eu atunci, la 12 ani, bunica ar fi fost tare bună la aritmetică, nu greşea niciodată vreo socoteală, n-o înşela nimeni la bani, făcea - fără să ştie că aşa îi spune - calcule cu regula de trei simplă din cap.

În duminica aceea, m-a pieptănat cu pieptenele ei de os până mi-a strălucit părul, mi-a împletit cunună cu flori - crăiţe vesele, ca nişte fete tinere cu fuste colorate - m-a pus să mă îmbrac frumos, cu fustă de mătase şi bluză asortată, m-a dus la biserică - ritual obligatoriu de sărbătoare - şi apoi la horă. Şi, în timp ce eu mă învârteam pe ritmuri nebuneşti de sârbă, bunica, pe margine, râdea în nodul basmalei cu "fimeile", bunici văduve ca şi ea. Aprinsă în obraji, m-am oprit să beau oleacă de apă de la fântână, direct din găleată. O cumătră i-a şoptit atunci bunicii, cu ceva în glas ce aducea a invidie: "E frumoasă, fă, să-ţi trăiască!". Iar bunica, ridicându-şi sprâncenele îmbinate, i-a răspuns, cu un zâmbet în colţul gurii: "E! Şi e şi deşteaptă!". M-am fâstâcit atunci şi am fugit. Au trecut anii, bunica îşi odihneşte somnul de pe urmă în cimitirul din deal, hore nu se mai fac, oamenii s-au modernizat. Nimeni nu-mi mai împleteşte acum părul, punându-mi la urmă , drept în frunte, semn cu funingine împotriva deochiului. De învăţat, am învăţat. Nu ştiu dacă sunt chiar doamna pe care o visa ea. Dar ştiu, fără urmă de îndoială, că avea dreptate. Nu e suficient să fii frumoasă.

Acasă

Mă simt acasă în tine, iubito. Eşti acolo, undeva, gândindu-te la mine, iar asta îmi luminează mintea şi sufletul pe dinăuntru. Nu mai ştiu unde se termină "eu" şi unde începe "tu". Nici nu caut vreo linie de demarcaţie între fiinţele noastre. Îmi atingi esenţa cu un alint, mă încătuşezi cu un oftat de plăcere, ţi-aş dărui din mine nu numai ceea ce am, asta deja îţi aparţine, ci şi ceea ce visez, proiecţia unui mâine anume, pe care-l vreau lângă tine. Mi-ai intrat în sistem, mi-ai schimbat punctele de referinţă, timpul însuşi are altă curgere atunci când te simt alături, când râdem împreună, când ne ascultăm una alteia tăcerile. Te iubesc, mă iubeşti. Şi asta e de ajuns.

Nostalgie

Indiferent cât de departe aş pleca de acasă, gândul mi se întoarce, de fiecare dată, la Dunăre. Aici îmi găsesc liniştea, aici îmi plâng durerile, aici trăiesc bucuriile altfel, la intensitate dublă. Aici s-au consumat multe dintre iubirile mele şi tot aici ajung, invariabil, de câte ori revin acasă. Dunărea e minunea mea. Şi, încă, e gratis.