Un petec de cer ne va cuprinde oricând. Ne vom așeza pe spate, cap lângă cap, vom privi cum trec norii și-i vom asemăna cu lucruri diferite. Vom număra apoi stelele, cu atenție, să nu ne scape una mică, din colț. Steaua noastră, mereu strălucitoare. Ne vom zâmbi complice, mă vei răsfăța îngrozitor, te voi chinui teribil. Sau poate invers. Ne vom pândi, în dimineți albe, lăptoase, primul surâs, prima privire. Ne vom cerceta degetele de la picioare și pielea subțire a gâtului, vom râde și vom plânge și ne vom îmbrățișa. Vom avea discuții savante, cu argumente complicate și perfectibile, dar vom și râde ținându-ne cu mâinile de burtă la un banc vechi, doar fiindcă atunci asta vrem să facem. Fiindcă putem. Nu avem poate libertatea de a fi exact cine vrem, unde vrem, dar, cel puțin, avem cerul nostru. Sub el, suntem mereu noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu