vineri, 29 ianuarie 2010

Un colţ de zîmbet. Din dreapta

Cînd nu eşti cu mine
Nu-mi lipseşte tot zîmbetul tău
Ci doar colţul din dreapta
Acela care tremură uşor
Cînd îmi zîmbeşti doar mie...
Şi dacă nu mă strîngi în braţe
Aş putea trăi fără căldura
Îmbrăţişărilor tale
Dar nu şi fără sunetul mic, de plăcere
Pe care ţi-l ascult, topită,
Cînd mă ascund de lume pe umărul tău
Şi sunt acasă.

vineri, 22 ianuarie 2010

Şi cu asta, ce-am făcut? - odă contra flăcării violet

Zilele acestea mi-a căzut din nou sub ochi celebrul cuplet al şi mai celebrului Constantin Tănase, cel care, cu exact cuvintele astea, făcea să râdă şi să plângă cetăţenii sătui până în gât de politica autohtonă. Aşa, ca mine! Din păcate pentru noi, ofurile marelui Tănase rămân de o actualitate dureroasă. La fel ca piesele lui Caragiale.


Ne-am trezit din hibernare
Şi-am strigat cât am putut:
Sus Cutare! Jos Cutare!?
Şi cu asta, ce-am făcut?

Am dorit, cu mic, cu mare,
Şi-am luptat, cum am ştiut,
S-avem noua guvernare?
Şi cu asta, ce-am făcut?

Ca mai bine să ne fie,
Ne-a crescut salariul brut,
Dar trăim în sărăcie?
Şi cu asta, ce-am făcut?

Ia corupţia amploare,
Cum nicicind nu s-a văzut,
Scoatem totul la vânzare?
Şi cu asta, ce-am făcut?

Pentru-a câştiga o pâine,
Mulţi o iau de la-nceput
Rătăcesc prin ţări străine?
Şi cu asta, ce-am făcut?

Traversăm ani grei, cu crize,
Leul iar a decăzut,
Cresc întruna taxe-accize?
Şi cu asta, ce-am făcut?

Totul este ca-nainte,
De belele n-am trecut,
Se trag sforile, se minte!
Şi cu asta, ce-am făcut?

Se urzesc pe-ascuns vendete,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Ţara-i plină de vedete?
Şi cu asta, ce-am facut?

Pleacă-ai noştri, vin ai noştri!
E sloganul cunoscut;
Iarăşi am votat ca proştii.
Şi cu asta, ce-am făcut?

joi, 21 ianuarie 2010

Memoria emoţiilor


Întotdeauna m-a fascinat modul în care funcţionează memoria afectivă. Ne amintim lucruri mărunte, dar care au legătură cu oamenii pe care-i iubim, mult mai uşor decât ţinem minte evenimente majore. Mai mult, unele imagini şi senzaţii ni se încrustează în memorie adânc, pentru totdeauna: cum arăta ea când am văzut-o prima dată, cum îi mirosea pielea, gestul cu care-şi trece mâna prin păr când o preocupă ceva, un zâmbet, o atitudine. Evident, la polul opus, ţinem minte şi lucrurile neplăcute care au legătură cu sentimentele. Un ton ridicat, un cuvânt de ocară, un reproş, o ceartă ni se înşurubează adânc în sertarele memoriei. Şi orice gest similar le face apoi să revină la suprafaţă.
Se zice că suntem suma experienţelor noastre şi, am mai spus-o, chiar cred asta. Dar o nuanţă se impune: suntem, poate mult mai mult, suma emoţiilor trăite. Iar asta e bine, fiindcă o viaţă fără emoţii - şi bune şi rele - n-ar mai fi viaţă, ci doar existenţă. Eu una, cel puţin, nu vreau aşa ceva!

sâmbătă, 16 ianuarie 2010

Îmi plac sîmbetele :)

Pentru prieteni: sunt bine, pasa proastă a trecut :)Sîmbetele sunt mult mai frumoase decît zilele de vineri, mai ales atunci cînd nu eşti singur. Şi ziua de azi a fost chiar splendidă. De unde trag eu concluzia că Scarlet avea dreptate :)

vineri, 15 ianuarie 2010

N-am niciun motiv...

... să fiu tristă, abătută, aşa de prost dispusă încât îmi vine să mă dau singură cu capul de pereţi. Şi totuşi, sunt. Amărâtă rău, genul ăla de amăreală care nu dispare decât, eventual, cu multă îngheţată de ciocolată sau cu ciocolată sau cu cartofi prăjiţi (mâncarea mea preferată, pe care, din motive de siluetă, n-o mai prea mănânc)şi cu vreo trei filme americane proaste - din alea cu happy end. Sau cu un braţ de flori foarte colorate şi frumos mirositoare. Sau cu un sărut (hmmm, din ăla buuun). Bat câmpii şi nici măcar n-o fac exact cu graţie. În fine, ideea era că mi-e rău. Dar mâine, vorba lui Scarlet, mâine e o altă zi. Şi nu oricare altă zi, ci sâmbătă. Uite un motiv să zâmbesc.

duminică, 10 ianuarie 2010

O lumînare...



N-am să-ţi uit niciodată
forma trupului în lumina aceea
a unei singure lumînări
martoră mută nopţilor noastre
n-am să uit nicio curbă
niciun oftat de plăcere
n-am să mai pot aprinde
o altă lumînare fără să te văd
frumoasă, fierbinte, cu buzele întredeschise
într-un suspin
eşti în mine
eşti în toate lumînările
de azi şi de mîine
eşti în toate

Meditaţii

Tot luptîndu-mă eu cu durerile mele - trupeşti, asta ca să nu se bucure duşmanii! - mă gîndeam cît poate omul rezista la durere. Nu vă speriaţi, nu am ajuns încă la limita puterilor, dar m-au durut toate suficient cît să-mi pun întrebarea cît de tari suntem, totuşi, noi, oamenii. Adică bine, escaladăm Everestul şi ne crapă pielea pe noi de la ger şi aer rarefiat, coborîm în adîncul minelor sau explorăm fundul oceanului, rezistăm nu ştiu cît timp în deşert fără apă, dar, la o adică, ne scoate din minţi o banală durere de dinţi. Bine, admit, cine spune că durerea de dinţi e banală n-a avut niciuna, dar înţelegeţi voi ce vreau să spun... Pînă la urmă, suntem rezistenţi sau fragili? Ori depinde totul, ca majoritatea aspectelor vieţii noastre, doar de voinţă? Ne ţine uneori în picioare doar încăpăţînarea de a mai termina, la lucru, încă o chestie şi încă una? Şi, dacă e aşa, cum se face că nu putem folosi aceeaşi încăpăţînare pentru a fi rezistenţi şi în alte situaţii? De fapt, ce ne mînă pe noi în luptă şi care ne sunt limitele?

sâmbătă, 9 ianuarie 2010

Copying Beethoven

După-amiază solitară. Multe dureri, combătute pe diverse fronturi cu diferite tablete şi capsule. Şi "Copying Beethoven" - un film bun.

luni, 4 ianuarie 2010

Un an de nota 10! 2010!


Asta vă doresc vouă, tuturor celor care v-aţi rupt un minuţel să-mi spuneţi, prin mesaje,"La mulţi ani!" în noaptea dintre 2009 şi 2010. Chiar dacă nu v-am răspuns atunci (din motive absolut obiective, vă asigur), am apreciat căldura cu care v-aţi gîndit la mine şi sper din tot sufletul ca voi toţi să aveţi parte de o dragoste minunată, cel puţin la fel de frumoasă ca a mea :)! Un an normal, asta vreau pentru mine şi pentru voi, prietenii mei, cei care mă citiţi, unii - în taină şi-n tăcere - alţii, comentînd cînd ceva vă place sau nu. Un 2010 nici mai bogat - sincer, nu prea cred că sunt semne - nici mai moţat decît 2009. Un an obişnuit, cu bune şi cu rele, dar cu multă dragoste în vieţile voastre. Mie, 2009 mi-a adus darul cel mai de preţ, nu-mi mai pot dori nimic mai frumos. Aşa că îmi doresc doar să fiu un pic mai răbdătoare şi mai calmă (astea chiar nu sunt punctele mele forte) şi, dacă se poate, să nu mă izbească în plin criza. La mulţi ani!