vineri, 31 iulie 2009

Dimineţi


În ultima vreme, îmi plac dimineţile. Dimineţile în care mă suni, iubito, şi îmi spui că ţi-a fost dor de vocea mea. Şi dimineţile în care nu mă suni, dar ştiu că te gândeşti la mine. Îmi place să-mi beau cafeaua la fereastră, privind cartierul care se trezeşte şi uitându-mă spre orizont, în direcţia unde ştiu că eşti tu. Îmi imaginez că eşti nu acolo, ci aici, aproape, că îţi bei şi tu cafeaua, în viteză, îmbrăcându-te să pleci la birou şi vii langă mine, înainte să ieşi pe uşă, ca să-mi dai un sărut. Dimineţile cu tine sunt frumoase, iubire, sunt splendide. Am devenit matinală, iubito, şi chiar îmi place asta... Cine-ar fi zis?

joi, 30 iulie 2009

Final

timpul meu, timpul tău
suspendate în vârful buzelor
secundele cad în hău
între minutele tăcerilor
nici tu, nici eu
nu mai ştim să vorbim
ni s-au încuiat discursurile
definitiv
s-a încheiat povestea
nu mai e vreme pentru happy end.


Iris-De vei pleca

marți, 28 iulie 2009

Available/Invisible

Discutam recent cu o nouă cunoştinţă, un călău delicat, care mi-a atras atenţia că, poate, sunt prea disponibilă. Prea dispusă la concesii, prea mă dăruiesc uşor, pun prea mult suflet în toate genurile de relaţii pe care le am. Iniţial, m-am necăjit, recunosc. După care am stat, m-am gandit şi am înţeles că a fi disponibil nu întotdeauna ceva rău. Că nu înseamnă, musai, că eşti easy, ci, poate, că ai multe de dăruit. Că eşti dispus să oferi, să te implici, să te dedici unei relaţii. Că dai totul sau nimic.Nu ştiu dacă e bine, nu am reţeta fericirii în cuplu. Dar ştiu că nu mi-aş dori ca persoana pe care o iubesc să mă trateze cum facem, mai toţi, cu amicii din lista de messenger: cand n-avem chef de nimeni, stăm pe "invisible". Eu vreau ca iubita mea să fie mereu "available"pentru mine. Aşa că nu voi face nimănui ceea ce mie nu-mi place. Voi fi, la randul meu, "available", chiar cu riscul de a părea o pradă uşoară.

vineri, 24 iulie 2009

De n-aş mai fi...












M
ă gândeam, deunăzi, pusă faţă în faţă cu o moarte, ce s-ar întâmpla dacă n-aş mai fi. M-ar plânge părinţii, săracii, poate şi câţiva colegi, sigur cei câţiva prieteni pe care îi am. M-ai plânge puţin poate şi tu, iubito... Dar s-ar schimba cu ceva lumea asta, dacă aş dispărea mâine? N-am un orgoliu atât de mare încât să cred că da. Suntem nesemnificativi, în marele tablou al lumii acesteia. Suntem cantitate neglijabilă, carne de tun pentru manevre politice sau militare, numere pe listele electorale sau de venit minim garantat, conturi în bancă, titulari de credite neachitate pentru care ne-am ipotecat vieţile. Suntem praf în vântul destinului. Şi ne încăpăţânăm să trăim, totuşi, ne încăpăţânăm să iubim, ceea ce e bine, ne încăpăţânăm să urâm, ceea ce e rău, ne încăpăţânăm să fim invidioşi, să ne muşcăm reciproc de fund, să ne facem viaţa un iad. Ieri, o prietenă şi-a îngropat cel mai bun prieten, un câine, pe care, după 13 ani de dragoste necondiţionată, a trebuit să-l eutanasieze. Şi, dincolo de necesitatea acestui fapt, dincolo de raţiunile medicale, logice, de securitate a celor dragi, dincolo de toate aceste argumente infailibile în favoarea terminării unei vieţi, sufletul ei s-a rupt. Şi al meu. Fiindcă ştiu că, orice i-aş spune, plecarea rămâne definitivă. Iar decizia, cumplită. Sau mai bine zis, cumplit de luat. Ce bine, totuşi, am gândit ieri, că pentru noi nu decide altcineva, decât providenţa sau Cel de Sus. De n-aş mai fi, Lui sigur i-ar părea rău...

marți, 21 iulie 2009

Acasă


Mă simt acasă în tine, iubito. Eşti acolo, undeva, gândindu-te la mine, iar asta îmi luminează mintea şi sufletul pe dinăuntru. Nu mai ştiu unde se termină "eu" şi unde începe "tu". Nici nu caut vreo linie de demarcaţie între fiinţele noastre. Îmi atingi esenţa cu un alint, mă încătuşezi cu un oftat de plăcere, ţi-aş dărui din mine nu numai ceea ce am, asta deja îţi aparţine, ci şi ceea ce visez, proiecţia unui mâine anume, pe care-l vreau lângă tine. Mi-ai intrat în sistem, mi-ai schimbat punctele de referinţă, timpul însuşi are altă curgere atunci când te simt alături, când râdem împreună, când ne ascultăm una alteia tăcerile. Te iubesc, mă iubeşti. Şi asta e de ajuns.

luni, 20 iulie 2009

Second best

Au americanii vorba asta, care pe mine mă îmbolnăveşte, cu "second best". Adicătelea ceva sau cineva care e bun, poate fi şi magnific, dar nu e cel mai bun. Orice ar face (în cazul în care e persoană) second best rămâne mereu al doilea în ierarhie. Un fel de premiant I cu medie mai mică decât primul premiant I, pentru cine e suficient de vârstnic să priceapă ce zic. Acest "second best", concurat doar de sintagma "first runner-up" (dacă-mi amintesc bine) de la concursurile de miss şi care desemnează acea nefericită care e frumoasă, e foarte frumoasă, dar nu e cea mai frumoasă (personal, am considerat mereu concursurile astea nişte imbecilităţi), mi se pare cea mai cumplită chestie. Adică, nu ştiu, ori eşti "the best", ori nu. Şi chiar nu e nicio problemă. Dar expresia "second best" are în ea o anume parşivenie, ca şi când îţi dă speranţe că eşti "best", când, de fapt, n-ai să fii poate niciodată. Ei bine, ieri tocmai mi-am dat seama că sunt "second best". Într-o chestie care chiar contează pentru mine. Şi simpla înţelegere a acestui fapt m-a secat de puteri, m-a năucit, m-a fript la suflet. Şi încă zac din cauza asta.

joi, 16 iulie 2009

Absenţă



Îmi lipseşti, iubito... Mă doare absenţa ta, mă gâtuie, îmi taie respiraţia... Nici nu mai ştiu, după o singură zi, cum să mă descurc, cum să umplu golul. Am citit, am ascultat muzică, m-am plimbat, am făcut însă totul ca în transă, de parcă altcineva umbla de colo colo în căuşul trupului meu, iar eu... eu eram cu tine, lângă tine. Dorindu-te, iubindu-te, chemându-te.

miercuri, 15 iulie 2009

Leapşa muzicală de la Ada

1.Who I am? Zero - Sunny days - sunt luminoasă, mi s-a spus :)

2.What was this day like? Rita Pavone - Cuore - o zi plină de dragoste, într-adevăr ...

3.What should I do with my life? Reamon - Supergirl - uau!!!!!!!!!!! mi-aş dori eu :)

4.What are my parents like? Kenny G. - All the Way one for my baby - indeed, they are!

5.What is love? Iulia Mitrea - Se plâng de mine îngerii - hm, dacă aveţi ocazia, ascultaţi-o pe fata asta, o studentă din Braşov, folkistă. Dragostea înseamnă şi lacrimi, aşa-i...

6.What I do in school? Deepcentral - Russian girl - da, mi se zicea des că semăn cu o rusoaică

7.What’s my motto? Natalie - Ooh - hm, onomatopeic :)!

8.What is the first thing I think first time when I wake up? - Kenny G. - Eastside Jam - într-adevăr, aud măturătorii şi mă gândesc: De ce nu trăiesc şi eu în Vest?

9.What is the first thing I think when I see my teachers? - Kenny G. - Havana - hm, acolo i-aş cam trimite pe mulţi dintre ei...

10.What is my life like? - Romica Puceanu - Şatra - ha,ha,ha - ei, nici chiar aşa, dar pe aproape :)!!!


Cam asta-i! Ada, sper să te hlizeşti :)! Eu una, m-am! Merci pentru cadou!

luni, 13 iulie 2009

Dăruindu-ne, ne pierdem?


Furtună în gînduri. Întrebări, amăgiri, zîmbetele de după torente. Oare, dăruindu-ne, o facem ca să cîştigăm iubirea celuilalt sau pentru a ne pierde pe noi, ca să-i dăm motiv să ne găsească? Dacă mă pierd, iubito, promite-mi că ai să mă cauţi. Măcar atunci cînd ţi-e greu, măcar cînd vei vrea să revii în portul tău, unde farul dragostei mele rămîne aprins. Chiar şi sau mai ales pe timp de furtună.

vineri, 10 iulie 2009

Fericirea şi nefericirea Leopoldinei Bălănuţă

"Fericire este atunci când în adâncul sufletului tău, în adâncul fiinţei tale, găseşti forţa de a evita nefericirea. Pentru că nefericire este:
- să munceşti fără să iubeşti obiectul muncii tale,
- să nu găseşti în jurul tău prieteni care să aibă acelaşi ideal de umanitate,
- să pleci la drum cu semeni care la prima cotitură a drumului abandonează scopul căii alese;
- nefericire este să spui ceea ce nu crezi,
- dar şi mai mare nefericire este să nu spui ceea ce crezi;
- nefericire este să izbuteşti să adormi noaptea înainte de a te gândi măcar la una dintre problemele care frământă lumea şi timpul tău,
- nefericire este să poţi adormi noaptea înainte de a-ţi judeca faptele de peste zi,
- nefericire este să nu ai copii,
- nefericire este să nu poţi dărui roadele muncii tale,
- nefericire este să nu îţi iubeşti părinţii şi să nu-i însoţeşti cu recunoştinţă până la capătul drumului întru demnitatea speciei umane;
- nefericire este să-i uiţi pe cei care te-au învăţat şi care au adăugat fiinţei tale comori nepreţuite,
nefericire este să nu trudeşti întru desăvârşire,
- nefericire este să nu ştii să duci pe umeri povara cea mai grea: succesul;
- nefericire este să agoniseşti mai mult decât îţi este cu trebuinţă,
- nefericire este să uiţi de unde ai plecat,
- nefericire este să uiţi spre ce ai plecat,
- nefericire este să-ţi vezi numele dispărut înainte de dispariţia trupului,
- nefericire este să simţi puterea devastatoare a singurătăţii,
- nefericire este să nu preţuieşti truda altora, nefericire este să nu ai nevoie de artă,
- şi cea mai mare nefericire este să nu ai nevoie de cultură.
Şi câte nefericiri mai sunt posibile pe pământ!
Dar, până la urmă, eu cred că nefericirea este o vină. Şi dacă în tine găseşti puterea morală de a-ţi asuma vinovăţia, eu cred că deja ai făcut un pas pe calea anevoioasă, dar sublimă, de a atinge măcar o treaptă a fericirii.
Căci fericirea, până la urmă, este un ideal posibil de atins, fiind, după părerea mea, o formă a demnităţii umane.
Căci fericirea este până la urmă, după mine, lupta dreaptă şi nobilă şi grea de a evita nefericirea."

Acestea sunt cuvintele marii actriţe, publicate pe zf. ro, într-un articol de Marian Nazat, pe 9 martie 2007. Am ajuns la ele datorită unei cititoare a mea, Anonim(a), căreia îi mulţumesc.

Mă locuieşti, iubito...


Mă obsedează mereu preaplinul unor clipe trăite, clipele acelea rotunde, perfecte, de neegalat, în care simţi că ţi se desprinde sufletul de trup şi-apoi se întoarce să-şi reocupe locul acela nedefinit, din care ne dictează iubirile. Mă locuieşti, iubito... Unde să-ţi aşez fotoliul preferat, cu un pled şi o carte, ca să nu mai pleci din mine?

marți, 7 iulie 2009

Incantaţie



celei care va veni
i se cuvin toate mirările
în faţă-i se deschid toate uşile
strălucesc altfel culorile
celei care va veni
i se petrec toate-ntâmplările
i se aduc ofrande de gând
cu ea se deschid zările
celei care va veni
nu i se reproşează nimic
pentru ea se aprind lumânările
şi se înroşesc clipele unui zenit

luni, 6 iulie 2009

Iartă-mă


Uneori, uităm cât dor cuvintele. Le folosim prea mult, când ar fi suficient să ne lăsăm inima să vorbească. Ieşit de pe buzele noastre, cuvântul-armă îşi face datoria. Implacabil. Şi părerile de rău sunt întotdeauna tardive. Am da din iubire averi să întoarcem timpul, să ştergem amintirea hâdă a clipei aceleia, în care am vorbit fără să fi gândit suficient. Dar ea va rămîne acolo, în memoria afectivă, drept piatra care a stîrnit cercurile în apa primului gând amar. "Îmi pare rău" e prea puţin, iar cuvintele, pentru prima dată în viaţa mea, mă trădează. Iartă-mă, iubire, doar iartă-mă!

duminică, 5 iulie 2009

Numai o dată în viaţă

Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să faci ce îţi place, ce ai face? Aş scrie povestea de dragoste pe care o trăiesc acum.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să iubeşti, pe cine ai iubi? Pe ea, minunea din povestea de mai sus.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să vorbeşti, ce ai spune? Te iubesc doar pe tine.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să ţipi, de ce ai ţipa? De plăcere.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să râzi, de ce ai râde? Ca s-o fac fericită.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să plângi, de ce ai plânge? De fericire.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să bei, ce ai bea? Un pahar cu vin roşu de Tohani.

Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să alergi, spre ce direcţie ai alerga? Spre casă, casa mea şi a ei.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să desenezi, ce ai desena? Soarele.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să scrii, ce ai scrie? Am zis mai sus, povestea de dragoste pe care o trăiesc acum:)
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să citeşti, ce ai citi? “Toate pînzele sus” – de Radu Tudoran.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să furi, ce ai fura? O noapte de iubire.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să ceri scuze, cui te-ai adresa? Părinţilor mei.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să răneşti, pe cine ai răni? Pe mine.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să te rogi, ce ai cere? Dreptul să iubesc pe cine vreau.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să dai, ce ai da? Toată dragostea mea.

miercuri, 1 iulie 2009

Fantezie


Ploaia de mai cu stropi grei şi grăbiţi cădea în neştire peste pământul flămând, care o-nghiţea lacom, neobosit, fremătând de plăcerea momentului mult aşteptat. Eu eram ca pământul negru de sub picioarele mele; chemam picăturile reci pe fruntea dezvelită şi tresăream, cu voluptate parcă, la fiecare lovitură proaspătă, pe care-o simţeam cu tot trupul. Primeam ploaia în mine ca pe-o binecuvântare, ca pe un dar ceresc îndelung aşteptat, care avea să-mi vindece tristeţea, singurătatea şi suferinţele la fel de uşor cum ostoia setea câmpiei care mustea deja, ca un butoi cu vin nou în septembrie.

Ştiam, desigur, că mie ploaia nu-mi va fi de-ajuns, că pustiul din mine era prea bătrân şi ursuz ca să-i placă schimbarea, că aveam nevoie de soare ca să mă deschid şi să sper iar. Îmi plăcea însă începutul de primăvară din mine, sunetul ploii mi se părea tandru şi cald, ca un solo de pian într-un studio de jazz, noaptea târziu, când clienţii nu mai ascultă, iar pianistul improvizează cu patimă. Trăiam simplitatea sublimă a clipei aceleia, cu ochii închişi, cu fruntea prinsă în palmele ce tresăreau uşor, aripi ale unui fluture mic şi obosit. Nu voiam să mă gândesc la nimic, lăsam ploaia să-mi spele sufletul de toate răutăţile trecutului şi-mi doream parcă să nu se mai termine, să pot sta acolo, afară, la nesfârşit. Chiar dacă atunci încă n-o ştiam, iubeam din nou. Ploaia, primăvara şi pe tine.

Pornisem pe aleile strâmte ale Oraşului. Un oraş străin, care să ne primească pe amândouă, să ne adăpostească dragostea ca într-un cocon preţios, să ne lase, înăuntru, să ne creştem aripi de pasiune împărtăşită. La capătul unei străduţe înguste, în care de-abia încăpeam amândouă, una lângă alta, ai zărit apa curgând tare printr-un burlan vechi, oprit la jumătatea zidului acoperit cu muşchi. Mi-ai aruncat o privire, una singură, şi am ştiut ce vrei. Cu ochii la tine, tremurând dinainte, am făcut un pas înapoi, intrând sub şuvoiul de apă. Era rece. Am ţipat scurt, în timp ce apa mi se scurgea din creştetul capului, pe umeri, pe sâni, lipind de mine tricoul subţire, alb. Am vrut să ies de sub apă, dar m-ai împins la loc, în zidul umed, şi ai păşit lângă mine. Ne-am sărutat, tu icneai primind apa rece în plină faţă, eu îţi culegeam respiraţiile şuierate cu buzele fremătând de dorinţă. Mi-am lăsat capul pe spate, abandonându-mă. M-ai muşcat uşor, uşor, sorbind de pe mine apa ploii aceleia care ne spăla pe amândouă. De tot, de toţi, de toate. Am gemut surd când mi-ai atins clavicula cu buzele, am ţipat când ai muşcat locul, lingându-l apoi uşor, netezindu-l, pregătindu-l pentru următoarea muşcătură. Eram ude până la piele, dar ieşeau aburi din noi, căldura trupurilor, venind dinăuntru, se făcea simţită şi în respiraţia scurtă, şuierătoare. Ne doream, nimeni şi nimic nu mai putea să ne oprească. Mi-ai muşcat sfârcurile tari prin tricoul ud, apoi l-ai ridicat şi le-ai supt tare, adânc, cu furie aproape. Am urlat, de durere şi de plăcere, de plăcere şi de durere. Ţi-am tras capul pe sânii mei, mai aproape, mai aproape, şi tu i-ai supt, i-ai muşcat, ai tras de ei cu dinţii. Eu ţipam din ce în ce mai tare, zvârcolindu-mă. Aş fi fugit, dar parcă aş fi stat. Voiam mai mult, ştiam că ai să-mi dai mai mult. Mi-ai strecurat o mână sub fusta udă, grea de apă, şi mi-ai tras într-o parte chiloţii, uzi şi ei, dar calzi, ca mine. Mi-ai atins cu un deget clitorisul. Am ţipat, aveai mâna atât de rece! "Ssst, mi-ai spus, o să fie bine..." M-am deschis uşor, te-am lăsat să intri în pizda mea fierbinte. Mi-am ţinut respiraţie, simţindu-ţi degetele în mine, mişcându-se, chinuindu-mă. Dulce chin... Mi-ai ridicat fusta, m-ai pus să o ţin eu şi să desfac picioarele mai tare. Încercam să mă uit în jos, să văd ce-mi faci, dar nu m-ai lăsat. "Închide ochii, mi-ai zis, şi sprijină-ţi capul de zid" Aşa am făcut, simţeam muşchiul moale sub ceafă, ploaia continua să curgă asupră-ne şi mi-am ţinut respiraţia. M-ai pătruns cu limba, scurt întâi, furat parcă, doar un pic, la intrare. Am icnit şi am încercat să-ţi trag capul mai aproape, în mine. "Fii cuminte, stai nemişcată, lasă-mă pe mine", mi-ai şoptit, neauzit aproape. Şi ai început să mă lingi iar, adânc, în pizdă, ieşind, intrând, chinuindu-mi clitorisul cu un vârf de limbă rătăcit pe el din când în când. Nu mai puteam, eram atât de aproape de mica moarte, acolo, în ploaia rece, pe strada pierdută din Oraşul nostru. M-ai simţit tremurând, mi-ai prins clitorisul între dinţi şi ţi-ai înfipt adânc degetele în mine. Am ţipat ascuţit, lăsând plăcerea să mă cuprindă în valuri, scurgându-mă toată pe tine şi cu tine, jos, lângă zid. Tremurând, ţi-am luat capul în palme şi te-am sărutat. Miroseai a primăvară, a ploaie, a mine. A iubire.