miercuri, 12 decembrie 2012

Vis de iarnă

Astăzi, pe mailul de serviciu, cineva de la o bancă - îi urăsc nediscriminatoriu pe toţi angajaţii băncilor care ţin să mă bombardeze cu noutăţi, oferte, para-oferte etc - mi-a urat o dimineaţă frumoasă şi însorită. Şi nu e. Ninge de rupe şi, sincer, aş vrea să fiu acum oriunde, numai la birou nu. Aş vrea să fiu cu tine în zăpadă şi să nu ne pese că ne udăm hainele şi că răcim şi că a mai trecut un an prin noi. Să prindem fulgii cu limba şi să râdem necontrolat, pe urmă să ne refugiem într-o baie fierbinte şi un vin fiert şi o carte franţuzească din care să-ţi citesc, cu intonaţie, până adormi. Şi cu jazz în boxe, da.  Şi cu aşternuturi noi, mirosind a levănţică, cu perne multe, printre care să te pierd, cu şoapte şi ochi aprinşi, făclii în întuneric.

joi, 6 decembrie 2012

Cimitirul elefanţilor

Întotdeauna mi-au plăcut elefanţii. Când eram mică, târam unul de trompă prin toată casa. Era o jucărie din aceea de cauciuc, ţiuitoare, dar o iubeam atât de sincer cât poate un copil să iubească. Mai târziu, devoram poveştile cu elefanţi, pe urmă filmele. Din Tarzan cu Johnny Weismuller nu mi-a plăcut Tarzan, nici măcar Jane :), ci elefantul. Am devorat cele câteva rânduri dedicate lor în Atlasul Zoologic, cartea de căpătâi a vacanţei dintre clasa I şi a II-a, i-am întâmpinat cu bucurie la Teleenciclopedia. Pe urmă, din documentarele posturilor Tv, am aflat cum puiuţii elefanţilor sunt copii la fel de mult ca noi, am aflat ce forţă au, cum se conduce societatea lor, de ce sunt ameninţaţi cu dispariţia. Atunci când am văzut un film despre felul cum mor elefanţii, am plâns. Demnitatea cu care îşi duc durerea în altă parte, s-o ascundă, m-a marcat.

duminică, 18 noiembrie 2012

Cum să hrănim neuronu' obosit

Zilele lungi de muncă ar trebui să se termine cu cocktailuri albastre sau vinuri roșii sau șampanie în flute verzi, cu muzică bună și cu țigări de foi. Dar nu mereu se poate. Așa că mă mulțumesc, deocamdată, cu salată de ton și ciocolată cu alune întregi sau amăruie. Și cu ceai de cireșe sălbatice, cu miere și lămâie. Cu cărți bune și cântece vechi, dar nemuritoare. Și mâine e luni, dar luni e departe, când savurezi toate astea din vârful patului:). Am zis.

P.S. - Pantofii nu au nicio vină, sunt doar frumoși:)

sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Affaires de coeur

Îmi plac zilele libere, diminețile lungi și leneșe, cu cafeaua în pat și laptopul în pat și cărțile alături, cu muzica mea, cu florile mele. Astăzi mi-am început ziua cu un Earl Grey fierbinte, un pic îndulcit cu miere și cu ˝Affaires de coeur˝ de Madeleine Chapsal. Și cu o durere de spate, pe asta însă prefer s-o ignor:). Mă gândesc serios la o plimbare mai spre după-amiază, iar dilema cea mai mare a zilei va fi cu ce să mă îmbrac:)). Nu pentru că aș fi vreo fashionistă, ci pentru că în casă e cald și bine, iar afară, mai mult ca sigur, foarte rece. La mijlocul lui noiembrie, mereu mă simt ori prea îmbrăcată, ori insuficient îmbrăcată, chestie care poate fi frustrantă. În rest, până luni, adio griji și bătăi de cap. Voi ignora inclusiv campania, care a început agresiv  - brusc, o mulțime de necunoscuți vor să fie prietenii mei pe Fb și pe urmă încearcă să-mi posteze pe wall diverse mizerii. Dar nici măcar asta nu-mi va strica sfârșitul de săptămână:), pe care vi-l doresc minunat tuturor:)!

sâmbătă, 3 noiembrie 2012

Receptacul pentru durere

Suferințele mele mă dor surd, înfundat, mă dor așa, ca o sâcâitoare durere incipientă de dinți. O știți, e acolo, dar e suportabilă, te împrietenești cât de cât cu ea, mai treci prin încă o zi. Suferințele altora mă dor însă acut, uneori cred că sunt un soi de rezonator pentru ele, mă umplu cu toate, mai mici, mai mari, mai justificate, mai puțin justificate, le primesc, le clasez, le analizez și încerc să le vindec. Așa sunt eu. Am încetat de multă vreme să îmi mai pun întrebări de ce și cum, pur și simplu am în mine această pornire de a-i vindeca pe alții. Sau măcar de a încerca. Ce am învățat de-a lugul anilor a fost că nu mereu merge, că sunt situații în care trebuie doar să aștepți să treacă. E ca atunci când vine un val mare și realizezi că nu-l poți sări, poți doar să te bagi cu capul la fund și să-l lași să te învăluie. 
Nu-mi place să-mi recunosc neputințele. Nu-mi place să-mi ating limitele, asta mă descurajează mereu. Pe de altă parte, realizez că în anumite privințe limitele mele sunt poate mai sus decât ale oricărui altcuiva. Că poate cer de la mine mai mult decât este omenește posibil. Că oricât de mult mi-ar plăcea să iau durerea cu mâna, uneori pur și simplu nu merge așa. Probabil și pentru că oamenii au nevoie să își trăiască suferința pe propriile picioare.

sâmbătă, 20 octombrie 2012

De-un drog și de-o poveste...

Astăzi am cântat cu niște suflete dragi... Am cântat după multă vreme, fără să mă gândesc la nimic. Mi-a prins bine, mi-a plăcut să-mi aud vocea, după ceva tăcere. Și acum am să adorm, adoooorm. Ca de-un drog și de-o poveste...

miercuri, 10 octombrie 2012

Soldat sau pisică?

Uneori, am impresia că suntem soldați. Soldați disciplinați, care repetă la nesfârșit aceleași gesturi, care se duc la muncă, muncesc, pleacă spre bârlog, cumpără din drum o pâine, apă, sună acasă, să vadă dacă n-au uitat ceva - țigări, o bere, mâncare pentru câine sau pisică, plastilină că mâine are ăla micu oră de Educație artistică - primesc instrucțiuni, deschid portofelul, numără, se încruntă, numără iar, renunță la bere. 
Cred câteodată că, dacă nu am avea căi neuronale bătute, dispoziția predestinată de a primi ordine, nici n-am fi atât de ușor de condus. De mânat, mai bine zis. N-am fi așa de blânzi, așa de domestici, de îndobitociți, uneori, de propriile nevoi. Îmi plac pisicile pentru că, dintre toate animalele de pe lângă casa omului, sunt singurele pe care doar avem impresia că le-am îmblânzit. În realitate, sunt libere. Se prefac atâta timp cât asta le aduce mai aproape de țel, fie el cea mai fragedă bucățică de carne din farfuria ta sau accesul la cel mai interesant obiect de pe raftul de sus al bibliotecii. Pe urmă, se întorc în ele, suverane. Te pot iubi cu convingere, dar asta nu le va împiedica să te și zgârie cu patimă, la o adică, dacă nu le faci pe plac. Și în niciun caz nu ai să le determini să se joace, dacă nu vor, să mănânce, dacă nu le place, să doarmă, doar fiindcă e noapte. Mi-ar plăcea să fiu mai pisică și mă trezesc, din păcate, din ce în ce mai soldat. Am să-mi ignor însă durerea de spate, am să mă întind între perne cu un pahar de vin și am să ascult o inițială franțuzească. Până mâine, ordinele mai pot aștepta... 

duminică, 16 septembrie 2012

Septembrie chiaun și tovarășa de modă veche

     E septembrie din nou. A trecut de jumătate și parcă încă nu-l simt ca atare, deși frunzele curg deja galbene din copaci, deși, azi, au început ploile de toamnă. Prima zi de școală, care e mâine, a scos florarii pe stradă, prin cartiere. Îmi plac buchetele de flori de toamnă care însoțesc acum începutul de an, deși, din ce am văzut, mămicile preferă aranjamentele savante, florile pretențioase. A mea mă lăsa să-i cumpăr singură flori învățătoarei și nu uita să-mi spună, mereu: ”Doar dacă simți tu că vrei să-i dai”. Și voiam. Îmi era dragă tovarășa, acum redevenită doamnă. 
     Tovarășa era o moldoveancă get beget, plinuță, cu aer și obraji de femeie sănătoasă, cu un păr lung, bogat, ondulat. Frumoasă și bună la suflet, exact cum trebuie să fie o învățătoare. Încă o iubesc pentru că mi-a pus zece și la caligrafie deși scriam urât. Corect, dar urât. O iubesc pentru că m-a lăsat să citesc ce și când voiam, pentru că m-a învățat temeinic regula de trei simplă, pentru că mi-a explicat problemele cu picioare și capete de găini și oi (deși, sincer, n-am înțeles niciodată de ce nu puteai să pui oile într-un țarc, separat de găini, și să le numeri picioarele și capetele; eu așa aș fi făcut). O iubesc pe tovarășa fiindcă mi-a pus zece la desen pe planșele făcute, în mod evident, de mama și la lucru manual pe etamina cusută tot de ea. Perfect incorect, ați spune, dar tovarășa știa că, dacă mă lasă, în timpul ăla, să citesc, asta mă va ajuta mai mult pe viitor decât chinul de a face un lucru pentru care, clar, nu aveam nicio înclinație. Nici la sport nu eram foarte bună, dar am iubit-o pe tovarășa fiindcă m-a pus, două săptămâni la rând,să sar coarda într-un colț al terenului de sport până am învățat. După aceea, în fața blocului, fetele mă primeau în sfârșit în jocul lor.
    Să înveți niște copii să scrie alfabetul e cu siguranță foarte greu. La fel de greu e să-i înveți artmetică și limbă română și să le deslușești tainele notelor muzicale și pe ale culorilor complementare. Dar cel mai greu e să-i ajuți să devină oameni. Să le încurajezi talentele, să le suplinești lipsurile, să-i îndrumi fără să-i sufoci și să-i iubești, Eu am avut noroc. Acum, cu toate reformele, cu clasa 0 care trebuie să aibă nu știu ce fel de bănci și nu știu ce fel de scaune (deși copiii au aceeași vârstă pe care o aveau cei din generația mea în clasa I) și mai multe colțuri amenajate decât are clasa în total, mă gândesc oare mai au învățătoarele/educatoare/institutoare timp și dispoziție să facă oameni din micuții ăștia? 

joi, 6 septembrie 2012

O leapşă indiană:)

Un indian Tuscarora şi fiica sa
De la Ina, am primit o leapşă mică, dar voinică:). Cică trebuie să spun care ar fi numele meu indian. Indian ca în pieile roşii, nu ca la Bollywood. Buuun, cum amerindienii foloseau concepte pentru numele lor, nu e musai să ştii ce limbă vorbeau cei din tribul Tuscarora, de pildă, din care mi-ar fi plăcut să fac parte. Şi, cum tind să cred că nici în varianta indiană nu aş fi fost o femeie cu nume gen Zori de Zi sau Clar de Lună, cred că m-ar fi chemat Cea-care-descântă-cuvinte.

joi, 30 august 2012

Recompunere

la umbra gândurilor, mă regăsesc în visele mele
mă ascult cu atenţie, să-mi prind fiecare nuanţă
mă cercetez amănunţit, mă recompun cu migală
sunt eu, şi totuşi parcă alta
mai stăpână

luni, 27 august 2012

...

între mine și restul lumii e o platoșă.
groasă, nesimțirea mă învață cum să trăiesc
nu mai cred în poveștile copilăriei
nu mai sper și nu mă mai trezesc
rămân în visul meu mov
ca sub un clopot
scufundat în oceanul unor lacrimi mai vechi
nu parcurg nici distanțe
nu mai am răfuieli
respir rar și încet, să nu sparg adăpostul
din mine, de unde începuturi renasc
în cenușă de fluturi

joi, 16 august 2012

Să-i trag una în cap lui Murphy!

Este sentimentul pe care-l am atunci când mi se îngrămădesc pe cap o grămadă de lucruri de care nu aveam nevoie, pe care nu mi le doream şi pentru rezolvarea cărora  nu prea am ce face. Evident, mi-e imposibil să le prevăd, să le împiedic să se întâmple, dar, atunci când vin avalanşă peste mine, nu mă pot împiedica să mă întreb, exasperată: De ce eu? De ce mi se întâmplă toate numai mie?. Poate pentru că, aşa cum spunea, demult, demult, bunica mea, eu le pot duce. Şi cineva, acolo sus, ştie. Dar, pe cuvânt, aşa mi-ar plăcea uneori să nu se mai joace Murphy ăsta cu nervii mei! Wishful thinking.

duminică, 5 august 2012

Plăceri regăsite

Mă regăsesc în propriile-mi gânduri. Şi ăsta e un lucru bun. Regăsesc plăcerea lucrurilor simple: a cafelei de dimineaţă, mereu tare, dar, în ultima vreme, obligatoriu cu lapte, a adormitului şi trezitului cu muzică bună (a murit Mihaela Ursuleasa, un mare talent şi, asta nu mai miră pe nimeni, moartea ei a trecut aproape neobservată, din păcate), a şmotruitului de diverse suprafeţe casnice. Ar trebui să-mi fac o listă de lucruri obligatorii, dar nu-mi mai plac listele. S-ar impune, totuşi, o ordine drastică printre haine. Am început cu cărţile şi, desigur, m-am trezit recitind cărţi de poezii din copilăria mea. Poate nu întâmplător, prima carte pe care părinţii mi-au cumpărat-o, pe când aveam cred doar câteva luni, a fost una de poezii. La fel şi următoarele trei patru. Mi-a plăcut să-mi răsfoiesc trecutul: fiecărei cărţi i-am regăsit în minte detaliile poveştii, pe fiecare am poziţionat-o cu acurateţe în timp, din toate am regăsit cu bucurie atmosfera unei alte epoci. Una mai rea, la modul absolut, dar care, pentru mine, e sinonimă cu o copilărie fericită, un timp în care nici nu apucam să-mi doresc lucruri şi ele se materializau, ca prin minune, un timp în care pândeam librăriile nu după jucării noi, ci după cărţi noi şi mă bucuram pentru fiecare dintre ele ca pentru o comoară. Mergeam către casă strângându-le la piept şi cred că aş fi citit în mers, dacă mamei nu i-ar fi fost teamă că mă împiedic. Odată intrată pe uşă, mă instalam în pat şi devoram noua achiziţie. Nu mi se cumpărau cărţi duminica, fiindcă ai mei ştiau că, astfel, aş fi ratat plimbarea: era imposibil să mă mai scoată cineva din casă dacă aveam o carte nouă. Şi acum, după atâţia ani, nu încep anumite cărţi decât când ştiu că am măcar trei zile libere în faţă, altfel risc să nu dorm deloc. Şi, din categoria plăceri regăsite, citesc din nou în cadă:). Ceea ce vă recomand şi vouă, dacă nu o faceţi deja.

miercuri, 25 iulie 2012

Fericirea de zi cu zi

Fericirea stă și în lucrurile mici. Într-un ajutor pe care ai putut să-l dai, într-o bucurie pe care ai reușit s-o faci, într-un cadou pe care l-ai schimbat cu cineva drag. În sentimentul unor lucruri rotunde, chiar dacă nu perfecte și al unora perfecte, chiar dacă nu rotunde. Într-un zâmbet împărțit, complice. Fericirea e chiar și bucuria celorlalți, la care ești doar spectator. Există o singură condiție. Să vrei să fii fericit.

vineri, 22 iunie 2012

Rahatul și petalele de trandafir

Unul se face că se împușcă și brusc toată lumea uită că a furat, a mințit cum a respirat și că, în general, nu ne-a plâns nouă de milă când ne era rău. 

Un altul e prins cu mâța copiată în sacul lucrării de doctorat și singurul lucru pe care-l aud e că doar nu e singurul. Ca și când furtul altora l-ar scuza pe al lui. 

Sunt nedumerită. S-a întors chiar atât de rău lumea cu fundul în sus? Chiar nu mai e loc pentru cei corecți, pentru cei buni, pentru cei onești?

Și chiar nu contează ce-a făcut Băsescu, împreună cu armata lui de ofițeri SRI. Dacă nu era nimic de descoperit, nu se descoperea. Dar cum să ajungi premier dacă nu ai niciun rahat acoperit cu petale de trandafir?

marți, 5 iunie 2012

Mi-a plăcut azi :)

Priveşte cedrul mândru: atâtea braţe are!
Dar nu ca să cerşească, ci ca s-adune soare.
Şi limbi nenumărate au nuferii şi crinii.
Vorbesc însă limbajul tăcerii şi-al luminii.

 Catren de Omar Khayyam

luni, 4 iunie 2012

Leap of faith

Câteodată, nici nu știu ce e mai rău: faptul că am acceptat destul de târziu că-mi plac femeile sau că, acum, trebuie să conving uneori oamenii că-mi plac. Poate părea amuzant, dar nu e. Pentru că știi că ești gay așa cum știi că iubești: pur și simplu, știi. Asta dacă ești destul de puternic să ți-o recunoști. Uitându-mă în urmă, nu regret nimic din ceea ce a fost viața mea. Dar mi-aș dori, uneori, să nu mai fiu nevoită să-mi justific alegerile de acum doar fiindcă, în trecut, am făcut altele nu tocmai fericite. E drept că alegerile noastre ne definesc, iar oamenii din jur ne judecă în conformitate cu imaginea pe care și-au făcut-o despre noi, imagine la crearea căreia, desigur, contribuim din plin. E greu să-i ceri cuiva să aibă încredere deplină în tine când tu însuți n-ai excelat la capitolul ăsta. Dar, sincer, cred că tuturor ne-ar prinde bine, măcar din când în când, a leap of faith. În ceea ce-i privește pe ceilalți, dar, mai ales, pe noi înșine.

marți, 29 mai 2012

Uneori, nu

uneori, nu mă gândesc la tine, chiar nu.
pentru că mă doare gândul că mă doare dorul
de toată tu.
uneori, nu te vreau aici, chiar nu.
când sunt tristă și mă rupe timpul
când ești nu.
uneori, nu-mi bântui visul, chiar nu.
când adorm că mă îneacă plânsul
că nu ești tu.

Nu am mai fost acasă demult

Adică nu am mai scris. N-am mai putut, mi-a lipsit parcă bucuria de a o face. Și, dacă nu faci cu drag ceea ce faci, mai bine lipsă. Azi nu am un motiv anume să scriu. Poate doar că e o noapte din acelea. Fără somn, cu unele dureri și unele doruri. Și voiam să vă spun că m-am întors:). Ne mai auzim...

luni, 30 aprilie 2012

Linişte, mă relaxez!

VECINII nu ar fi vecini dacă nu ne-ar înnebuni, încet, dar sigur. Nu ar fi oameni dacă nu ar pune aspiratorul cu noaptea în cap, dacă nu și-ar bate copiii la cele mai nepotrivite ore și, în general, dacă nu ar face tot ce le stă în putere pentru ca puținele ore pe care le petrec acasă să se transforme în coșmar. Îmi vine să pun un afiș mare pe ușa apartamentului cu ”Liniște, mă relaxez!”, iar dedesubt cu pedeapsa în caz de nerespectare a programului meu de somn: death metal la orice oră din zi și din noapte. Tare, fără milă. Fiindcă pot.

marți, 24 aprilie 2012

Și dacă diminețile ar fi mai lungi, aș fi fericită. Îmi plac diminețile când nu trebuie să plec, când mă pot trezi pe îndelete, când pot să-mi retrăiesc visele un pic și pot, de asemenea, să-mi beau cafeaua în vârful patului. Nici măcar nu cer mult. O oră în plus. O zi. O viață. O dimineață perpetuă. Sau o noapte.

sâmbătă, 14 aprilie 2012

Lumina dinăuntru

Căutați-vă puterea în voi. Sporiți-vă liniștea nelăsând răul să se mai apropie. Luați din culoarea florilor și din lumina puilor de animale și lăsați primăvara să vă spele de toate supărările, de toate încruntările. Gândiți-vă nu neapărat la ceea ce nu aveți, ci la ceea ce aveți și bucurați-vă pentru asta. Cititorilor mei de fiecare zi le doresc o sărbătoare frumoasă și îi rog să mă ierte că am scris mai puțin în ultima vreme, trecătorilor pe aici le doresc să mai revină :). Să fim cu toții sănătoși, este lucrul cel mai important. Să ne respectăm pe noi înșine și pe ceilalți, să ne iubim familia și prietenii, să facem, dacă simțim că putem, fapte bune. Sau măcar să nu facem rău. Să ne căutăm lumina dinăuntru și să ne hrănim cu ea.

sâmbătă, 7 aprilie 2012

Se revarsă ploaia din noi

Cred că atât de tare plouă prin noi, că a ajuns apa să nu ne mai încapă. Mi se păreau vesele ploile de primăvară. Altădată, în altă viață, pe vremea când grijile erau mai mici. Și eu eram mai mică. Îmi amintesc și acum mirosul de zambile de prin colțuri de stradă. Zambilele erau firave, abia aveau câteva flori pe o tulpină, nu ca acum, când sunt olandeze sau altoite sau mai știu eu cum, dar se ofilesc într-o zi și miros a parfum bulgăresc. De trandafiri. Primăvara era sinonimă cu pantofi și eșarfe, cu zâmbete și gâturi dezgolite - cred că nu există nimic mai frumos decât un gât de femeie primăvara, când fularul rămâne acasă. Acum, anotimpul în sine nu mai există, e un frig urât și încăpățânat care nu mă lasă să respir. Am obosit. Vreau o pauză cu senin și cu soare. Să râd cerului în sfârșit albastru și apei tulburi, cu miros de mâl care se trezește la viață. Vreau muguri și flori. În mine și aiurea.

duminică, 1 aprilie 2012

Dorințe de sezon

Vreau să fie cald, vreau primăvară de-adevăratelea, să pot dormi goală, să pot deschide fereastra dimineața și să-mi beau cafeaua privind trecătorii. Vreau să respir fără sentimentul neplăcut că toate dezastrele lumii mă pândesc de după colț. Vreau flori multe. Vreau să zâmbesc azi fără teama că mâine voi plânge. A fost o iarnă urâtă și lungă. Să se termine, deci!

marți, 20 martie 2012

Niciodată

Cică să nu spui niciodată, niciodată. O fi. Nu știu. Un lucru știu, și anume că viața e surprinzătoare. De câte ori ai sentimentul că le-ai trăit și le știi pe toate, îți mai dă o palmă peste față, să-ți aducă aminte că de fapt ești o furnică, insignifiantă în efortul tău de a-ți croi destinul prin muncă. Insignifiantă în zbaterea ta de-a fi corectă, de-a nu lovi, de a nu te lăsa lovită. 
Se mai spune că Dumnezeu îți dă exact atâta cât poți duce. Pe principiul ăsta, cred că trebuia să fiu cămilă. Pentru că exact atunci când mă obișnuiesc măcar puțin cu o greutate, mă trezesc încovoiată de una și mai mare. Nu mă plâng. De regulă nu o fac. Înghit și merg mai departe. Până când, nu știu. Nu știu nici măcar până unde. Tot ce știu este că iubesc viața. Și oamenii, în ciuda loviturilor pe care le iau și de la una, și de la ceilalți. Iubesc viața cu o determinare și cu o forță pe care mulți mi le invidiază. Nu sunt mereu puternică. Cad. Dar mă ridic. Și primăvara care tocmai se chinuie să sosească e un motiv bun de optimism. Singurul. Dar, cine știe, poate face muguri.

miercuri, 14 martie 2012

Un drog


Față-n față cu ea simțurile explodează. Inspiri din nou drogul, fără de care nici nu-ți poți imagina să trăiești. Decizi. Mai bine să iubești, decât să te lași călcat în picioare de propria iubire. Oare cum se poate numi această febră de mii și mii de grade, care te stăpânește? Slăbiciune? - spune maestrul Alifantis despre femei. Și poți să-l contrazici? Eu nu.

luni, 12 martie 2012

Sometimes, my best is just not good enough

Câteodată, am sentimentul inutilității. De parcă oricât de mult m-aș strădui, my best is simply not good enough. Nici măcar nu mă lamentez, e doar o constatare. Și o durere mai veche. La sfârșitul zilei, nu știu dacă deciziile mele au fost cele bune, nici dacă am cumpănit bine lucrurile. Uneori, rămân doar cu senzația că puteam mai mult și că nu am fost în stare să mă adun la timp, să-mi regrupez forțele. Alteori, sunt doar hipersensibilă. Cine mă știe, cunoaște:). În final, contează ce lăsăm în urmă. Un om, o idee, un pom. La viața mea, am plantat copaci și am semănat idei. Nu știu dacă e destul. Dar încă mă lupt cu mine să nu fac umbră pământului degeaba.

joi, 8 martie 2012

La mulți ani, frumoaselor!

Asta e o urare pentru toate femeile pe care le cunosc, pentru prietenele sufletului meu, dar nu numai pentru ele. Un gând tuturor femeilor puternice și frumoase, tuturor femeilor care acum trec prin încercări grele, tuturor celor care suferă, dar și celor care sunt fericite. Să vină primăvara cu și pentru voi, fetelor! La mulți ani!

marți, 6 martie 2012

Dorințe

Uneori, o seară cu dialoguri și melodii e de ajuns. Cu atât, poate să-ți fie bine iar. Sau aproape. Fericirea e alcătuită din lucruri mărunte, așa cică. Poate, zic, dar măcar să fie mici și dese:).
Azi am dorințe: o căsuță nouă cuiva, o rochie nouă, altcuiva, multă sănătate știu eu cui, spor la învățat unui departe plecat purtător de mărțișor. Și mie, un pic de noroc.

joi, 23 februarie 2012

spațiu deschis

aseară, pe tăcute, tiptil
ai intrat în scoica închisă
unde îmi ascunsesem pustiul
preaplinul
din gânduri.
nu m-ai întrebat nimic.
mi-ai surâs, m-ai privit
cu un bulgăre de lumină
topit, la foc mic,
în surâsuri.
îți doream poveștile-ascunse
iubirile noi și pe cele apuse
nopțile și diminețile goale
să ți le sărut
pe-o ureche.
tu voiai doar să-mi muști
carnea tânără, albă
fruntea rece să-ți culci
lângă perna mea caldă
respirând.
și să pleci la final,
înainte de zori
lăsându-mi comori de răbdare
și-n vis
doar un spațiu deschis.

duminică, 19 februarie 2012

Antidepresie programată

De câte ori mă paște o depresie, îmi stabilesc un program antidepresiv intensiv. Aceste conține musai ciocolată sau alte dulciuri cu cantități impresionante de cacao, neapărat ceva salată de fructe cu miere, o carte într-o limbă străină (am descoperit că nivelul de concentrare cerut e mai mare, deci mintea nu poate să ți-o ia razna pe alte meleaguri), o carte pentru copii, cât mai luminoasă și mai veselă, dacă se poate inclusiv frumos colorată, muzica mea (aici poți alege exact ce te inspiră, indiferent dacă îți place Wagner sau Kaoma). Nu uit niciodată baia cu spumă, combinată cu una bucată carte (de preferat una ușurică, pe care nu mă voi simți prea vinovată dacă o scap în cadă) și un pahar cu vin sau cocktail de fructe. Din program nu lipsesc, desigur, comediile romantice sau SF-urile, sau ambele categorii de filme, în funcție de adâncimea depresiei pe care o simt venind. S-ar mai adăuga, în cazurile în care temperatura exterioară nu e sub zero grade C, plimbările lungi. Acum însă, nici nu poate fi vorba, e mult prea ger. Așa că prefer filmele cu decoruri verzi, în care acțiunea se petrece în Irlanda sau pe insule exotice. Întotdeauna m-a inspirat iarba verde, nu știu exact de ce. Cert este că tot ce îmi doresc atunci când o văd este să mă descalț și să merg desculță prin ea. 
Una peste alta, programul meu antidepresiv funcționează destul de bine, de aceea m-am și gândit să vi-l împărtășesc. Evident, trebuie să faceți fiecare adaptările de rigoare:). Mult succes!

sâmbătă, 18 februarie 2012

Le grand bleu

Un film bizar. Dar mie îmi plac filmele bizare. Și Jean Reno. Dacă vă place apa, vă va plăcea probabil și filmul. Atât cât poate să placă o asemenea poveste, care, deși romanțată, este inspirată de viața unor sportivi nerecunoscuți ca atare.

vineri, 17 februarie 2012

Cine-ar fi spus

Cine-ar fi spus că pot să zbor în vis?
Cine-ar fi spus că ochii de-i închid
Te-ating, te văd, te simt?
Cine credea că pot, doar într-o clipă
Să te ajung, oriunde-ai fi?
Eu nu.
Cine știa că am în mine aripi
Și le întind peste un munte
Peste o apă cu zăgazuri?
Cine credea că pot, în zbatere de pleoapă
S-aștern un pod, să-ți cadă la picioare?
Eu nu.
Cine visa că ai să vii vreodată?
Și-ai să mă-nchizi în tine
Ca-ntr-un leagăn
De chihlimbar, dar căptușit cu suflet?
Eu nu.
Tu da? Căci, dacă da, mă-ncumet
Să cred și eu că pot orice pe lume.

miercuri, 15 februarie 2012

Iarna lor și iarna noastră


Azi, printre blocuri, pe o cărare îngustă, de-abia ghicită pe zăpadă, un puști blond, cu obrajii roșii și ochelari rotunzi a la Harry Potter, declama, entuziasmat, spulberând cu vârful bocancului zăpada proaspătă: Vreau să fie iarnă mereu, mereu! Și zăpadă multă, să facem cazemate!. Din spate, mama, care căra cu greu și vreo două sacoșe, și ghiozdanul copilului, îl împingea, supărată: Mergi mai repede și nu mai vorbi, ai să răcești! Și socotea probabil în minte cât ar fi costat-o medicamentele și îi înfunda mai bine puștiului căciula pe urechi. 

M-am trezit dându-i dreptate mamei și am zâmbit amar. Oare de când m-a transformat iarna în adult? Până mai ieri mă bucuram copilărește de toate ninsorile și îmi doream, ca puștiul de pe cărare, să nu se mai termine niciodată. Iarna asta cu coduri și blocaje să mă fi îmbătrânit brusc?... Încă mai sper că nu. Asta pentru că mie chiar îmi place iarna lor, a copiilor, iarna cu săniuș și cu chițăială la bulgări, în zăpadă, iarna cu plimbări cu sania trasă de cai și cu țuică fiartă. Iarna aceea din cărțile poștale. Iarna din copilăria mea.

vineri, 10 februarie 2012

Nimeni nu se schimbă

Eu nu cred că oamenii se schimbă fundamental. Adică, e drept, anii care trec peste noi ne pot face să uităm anumite obiceiuri și să căpătăm altele, să ne schimbăm stilul vestimentar, poate ceva din atitudine, dar acolo unde ne este sufletul sau, să spunem, unde locuiesc trăsăturile definitorii ale caracterului nostru rămânem aceiași. 
Am încercat, ani lungi, să pretind că eu nu mai eram eu. Că eu care eram îndrăgostită de o femeie de fapt nu fusesem eu, ci o întâmplare frumoasă, nebună, a eului meu obișnuit, înregimentat, curtat în mod corespunzător de bărbați. Și mi-am tot spus asta, am încercat și am și reușit să-i fiu ei cea mai bună prietenă, am încercat și n-am reușit să-i fiu lui cea mai bună soție. De fapt, în ambele ipostaze am eșuat lamentabil, întrucât eu nu știu să le fiu prietenă oamenilor pe care-i iubesc neprietenește și nici nu știu să fiu nevastă. Mă pot preface uluitor de bine (în fond, după atâția ani de mimat orgasmul, restul devine floare la ureche, nu?), dar nu-mi iese. Fiindcă, deși îmi place să cred că mă pot schimba, de fapt, deep down inside, rămân aceeași. Aceeași iederă otrăvitoare de care mi-e frică și pe care o detest, aceeași avidă de afecțiune, aceeași dependentă de zâmbete și de aprecieri. Evident, faptul că acum îmi dau seama de toate acestea mă ajută să supraviețuiesc mai bine. Dar sunt tot eu. Am experiențe de viață diverse, care se fac simțite în câte un rid de expresie, ici și colo, și într-o anume privire, pe care o am când obosesc de tot și toate. Am zbateri și obstacole, pe care mă străduiesc să le depășesc matur și responsabil, deși sunt tot un copil speriat pe undeva, prin mine. Am clipe luminoase și bune, în care zâmbetul meu e același de la trei ani, neschimbat. Un argument în plus pentru faptul că, în realitate, nu ne schimbăm. Nimeni nu se schimbă. Doar decorurile, modele, locurile. Oamenii nu.

duminică, 5 februarie 2012

Să-ți ieși din propria piele

Uneori trebuie să-ți ieși din propria piele, să te dai de trei ori peste cap și să te reinventezi. Mi-ar plăcea să fiu instalator când curge apa aiurea printr-un furtun, mi-ar plăcea să pot să ating chestiile care se defectează cu o baghetă magică și să le fac să meargă. Din păcate, nu mai sunt copil. Și, chiar pe atunci, mă gândeam eu că magia e de fapt ceva ce eu nu înțeleg, chiar dacă nu are nimic miraculos în ea. Ce vreți, copil plin de întrebări:). Și cred că și adult am rămas la fel de sceptică, deși poate am acceptat că unele lucruri ți se întâmplă, pur și simplu. Și nu mai trebuie să despici firul în patru. Am scris și o scrisoare azi, una adevărată, cu stiloul pe hârtie. Și m-am simțit tare bine. Ca demult, în copilărie, când le trimiteam părinților scrisori sau vederi din tabere. O, tempora!

duminică, 29 ianuarie 2012

Mirare

Mă și mir uneori cum mai găsesc putere în mine. Putere să construiesc în situații care par imposibile, putere să escaladez mereu noi obstacole. Mi-e teamă de necunoscut și, în același timp, întâmpin viitorul cu brațele deschise. Pentru că am învățat că de ce îți e teamă nu scapi :) și e mult mai înțelept să-ți aduni mințile și să depui efort pentru a gândi pozitiv, decât să stai cu teama drobului de sare. Aș vrea să fiu mai calmă, dar recunosc cinstit că e wishfull thinking. Și încerc să mă enervez constructiv, măcar. Aș vrea să fiu mai centrată pe mine, dar recunosc cinstit că tot bunăstarea celor dragi mie îmi e prioritară și încă nu reușesc să mă pun pe mine pe primul loc. Dar am învățat că uneori e loc pentru doi pe prima treaptă a podiumului. Am avut o perioadă rea. Reînvăț să zâmbesc. Am doruri și dureri. Dar trăiesc. Și sper. Și mă uit înainte cu un zâmbet. N-am avut rezoluții de an nou. Poate pentru că în agitația cotidiană rezoluțiile astea se pierd oricum, am eu experiența unor ani trecuți. Am avut doar o stare de bine, pe care sper s-o perpetuez pe parcursul anului. Și am avut alături prieteni. Îi iubesc. Pentru că nu mă lasă la greu, dar nici la bine:), pentru că zâmbetele lor sunt mereu sincere, îngrijorările lor, reale.

vineri, 20 ianuarie 2012

Coșmaruri

Multă vreme, nu am visat. Sau, probabil, nu mi-am amintit ce visam. Somnul meu era pe atunci mereu incomplet, cumva, nu la fel de odihnitor pe cât simțeam că ar fi putut fi, dacă aș fi visat. Pe urmă, am reînceput să visez și a fost un sentiment greu de descris, eliberator, frumos, înălțător. Pentru cineva care visează în mod constant, acestea sunt poate lucruri ușor bizare și care, la o adică, pot părea și exaltate. Dar atunci când de regulă nu-ți amintești ce visezi, importanța fiecărui vis pe care ți-l aduci aminte devine disproporționat de mare. Iar când visul e un coșmar... Ei, bine, cum te lupți cu disperarea pe care o știi originară într-o iluzie, dar care doare atât de real cât e cu putință? Și cum faci să reușești să adormi la loc, calmându-ți gândurile negre, deși știi că, odată închiși ochii, e posibil să reiei visul urât de unde l-ai lăsat? Sau să intri în altul, și mai îngrozitor? Insomniile mele sunt de două feluri: de lună plină și de coșmaruri. Pe cele cu luna le-am acceptat, le înțeleg. Pe cele izvorâte din coșmaruri le urăsc din tot sufletul meu mic, le-aș surghiuni la marginea existenței, de unde să fie folosite doar pe post de pedepse pentru păcate groaznice. Sau ceva de genul ăsta:)...

sâmbătă, 14 ianuarie 2012

Febră

Mă consumă o durere surbă pe dinăuntru, ca o febră care îmi chinuie oasele și mușchii. Visez la băi lungi, fierbinți, cu uleiuri parfumate și multă spumă, cu o carte și un prosop fierbinte sub cap, visez la tort cu șampanie - în blat și alături. Visez la nopți interminabile și la cearcăne viorii, la dimineți cu cafeaua băută în vârful patului, încolăcită în pilotă și uitându-mă la desene animate. Visez la normalitate, normalitatea mea. Duminici leneșe, cu gătit dimineața și mers prin piață după zarzavaturi verzi și flori colorate, cu după-amieze uitate între cearșafuri proaspete, mirosind a curat și a invitație, cu seri cuminți, la un film sau cu o carte în fiecare pereche de mâini. Din când în când, câte o ieșire cu sărutări furate pe alei întortocheate și cu o bere împărțită. Atât și mult mai multe lucruri. Nespuse.

duminică, 8 ianuarie 2012

Resemnare

E luna plină în seara asta și știu că n-o să pot dormi. Deși ar trebui. Deși am toate motivele să da. Mă pregătesc deci pentru o insomnie pe cinste, dar care nu mă mai sperie. Nici măcar nu mai încerc s-o gonesc. Voi adormi când și dacă voi putea. Până atunci, filme, cărți, conversații. Lucruri bune, adică. E lună plină în noaptea asta și am să mă bucur de ea, în loc s-o privesc așa, ca de obicei, cu teamă și ranchiună. Nu mă mai sperii, Doamnă Lună, ești a mea:)!

joi, 5 ianuarie 2012

Low battery

Energie la nivel minim, imunitate, la fel. Cred că niciodată nu am fost mai obosită ca acum, mai consumată, mai dărâmată. Și totuși. Mai există lucruri care încă mă țin trează în miez de noapte. Și mai există prieteni. Nu am soluții magice și nici planuri, dar am, cumva, un sentiment că totul va fi bine. Nu știu dacă asta se va întâmpla curând, astrele m-au cam lăsat baltă în ultima vreme. Dar știu că nimic nu e bătut în cuie în planul vieții. Poate doar propriile limite și încăpățânări. Prioritizând mai mult, capeți mai mult timp pentru ceea ce contează. Și, la finalul zilei, când stingi lampa și te întorci pe partea cealaltă, contează cât de mult timp ai alocat propriei tale fericiri.

luni, 2 ianuarie 2012

2012 început în stil mare...

... cu un somn pe canapeaua unor prieteni, care îmi iartă slăbiciunile, pe urmă cu un vis agitat și nebunesc și un somn fără vise în urma căruia m-am ales cu un perdaf, pe urmă cu o baie fierbinte cu multe bule de levănțică. Îmi doresc mult ca anul acesta să fiu mai bună cu mine, mai atentă la mine și mai responsabilă civic. Știu, sună a propagandă, dar e treaba mea, e blogul meu, sunt gândurile mele, nu dau nimănui socoteală. Ah, și uitam cel mai important lucru. De Revelion, am avut bikini roșii :). Ce să zic, la unele chestii sunt superstițioasă:))