Este sentimentul pe care-l am atunci când mi se îngrămădesc pe cap o grămadă de lucruri de care nu aveam nevoie, pe care nu mi le doream şi pentru rezolvarea cărora nu prea am ce face. Evident, mi-e imposibil să le prevăd, să le împiedic să se întâmple, dar, atunci când vin avalanşă peste mine, nu mă pot împiedica să mă întreb, exasperată: De ce eu? De ce mi se întâmplă toate numai mie?. Poate pentru că, aşa cum spunea, demult, demult, bunica mea, eu le pot duce. Şi cineva, acolo sus, ştie. Dar, pe cuvânt, aşa mi-ar plăcea uneori să nu se mai joace Murphy ăsta cu nervii mei! Wishful thinking.
Murphy este un fel de Nostradamus modern :)
RăspundețiȘtergereCitesc, citesc si tot citesc. Peste cateva ore ar trebui sa ma trezesc dar pur si simplu nu ma pot opri. Parcurg rand dupa rand cu nesat, cuvintele parca se desprind de pe monitor si incep sa teasa tablouri in jurul meu… in spatele unei perdele devin observatorul vostru tacut… sunt acolo, cu voi, respirand aerul diminetii si mirosul cafelei pe care o impartiti…
RăspundețiȘtergereAs vrea sa pot sa-ti descriu cat de mult imi place cum scrii, in fraze frumoase cu fel de fel de metafore si epitete… dar nu stiu cum. Asa ca iti spun doar atat: cuvintele tale mi-au daruit speranta. M-am bucurat sa vad ca mai exista oameni care inteleg viata asa cum o fac si eu, cu bucurii marunte, cu detalii care te fac sa zambesti si sa simti ca traiesti, care inteleg iubirea ca fericire suprema si stiu sa pretuiasca persoana de langa ei ca pe cel mai frumos dar ce l-au primit de la viata.
p.s: probabil nu e locul cel mai potrivit unde sa-ti las commentul dar n-am stiut alta metoda de a te contacta
Merci:). Pentru aprecieri şi pentru gândurile bune. Au venit într-un moment perfect, să ştii. E locul cel mai potrivit, blogul e copilul meu de suflet:)
Ștergere