miercuri, 28 decembrie 2011

Stilist pentru păpuşi şi traficant de influenţă

Alegerile pe care le facem ne definesc. Încă din momentul diversificării alimentaţiei - mămicile ştiu ce spun, restul nu e cazul să se frământe - alegem şi noi ce ne place şi ce nu. Să mâncăm. Pe urmă alegem ce ne place să îmbrăcăm şi, cam în acelaşi timp, ce jucării ne plac. Se spune că, cel puţin în ceea ce priveşte ulterioara preferinţă sexuală, treaba asta cu jucăriile ar fi definitorie. Habar nu am dacă e aşa şi dacă, pe undeva prin subconştient, faptul că dezbrăcam păpuşile însemna că avea să-mi placă să văd femei goale sau, pur şi simplu, aşa cum motivam pe atunci, simţul meu estetic era jignit de combinaţiile de culori alese de muncitoarele de la "Arădeanca". Cert este că la atât se limita joaca mea cu păpuşile, la a le dezbrăca şi a le schimba hainele între ele, după reguli numai de mine ştiute. O făceam pe stilistul cu graţie şi nu mă impresionau protestele bunicii, năucită de alegerile mele în materie de vestimentaţie păpuşărească. 

Mai târziu, aveam să constat abia în anii din urmă, privind înapoi, aveam faţă de fete o atitudine duală: pe "prinţese" nu le puteam suferi şi le miştocăream continuu, pe celalalte le apăram de băieţi şi le învăţam să se bată, spre disperarea părinţilor respectivi, care nu puteau să priceapă cum o păpuşă ca mine (da, îmi şi spuneau aşa!) poate să fie atât de războinică, aparent fără motiv. Ce nu înţelegeau ei era că motivul exista: prietenele mele erau ale mele, nu trebuia să se joace nimeni altcineva cu ele, să nu le atingă nimeni părul şi, în general, să stea la distanţă :)).  Alegeam să fiu cavalerul neînfricat în cazuri limită, cum ar fi strivitul gândacilor şi al altor vietăţi dealtfel nevinovate, dar scârboase şi provocatoare de ţipete. Nici mie nu-mi plăceau gândacii, dar îmi plăcea să mi se ascundă fetele în braţe, cutremurate de frica inamicului, şi îmi plăcea şi sentimentul de a fi eroul lor pentru o clipă. Motiv pentru care, o dată, am adus din parc nişte rădăşti minunate, pe care le-am răsturnat la momentul potrivit în vestiarul sălii de sport. Ce mai vaiet, ce mai iureş şi câte îmbrăţişări!

Aşa am ajuns prietena băieţilor, care recunoşteau în mine lidera fetelor şi ar fi făcut orice să-mi intre în graţii. Şi orice ăsta însemna multe lucruri bune: cele mai tari surprize pentru schimb, timbre noi la colecţie, prăjituri "Violeta" de la cofetăria din colţ. Făceam, cum s-ar spune, un soi de trafic de influenţă. Şi chiar mi-au reuşit, de-a lungul anilor, nişte cupluri bune :)). Pe fetele care-mi plăceau mie nu le ajutam însă niciodată, deşi nici măcar nu conştientizam pe atunci că fac discriminare. Alegeam însă pentru ele doar situaţii imposibile, potenţiali parteneri dezastruoşi. Pe urmă, angelică, le consolam. Când mă uit acum în urmă, mi-e aşa puţin ruşine. Fetelor, să mă iertaţi :)!

luni, 26 decembrie 2011

Crăciun fericit!

Anul ăsta vă spun Crăciun fericit cu ceva întârziere, pe care sper să mi-o iertați. Am avut bucate de pregătit, musafiri de primit, colindători cu obraji roșii de întâmpinat și uite așa a trecut prima zi de sărbătoare! Vă doresc sănătate și dragoste, să aveți parte de tot ce e mai bun pe lume și să nu uitați că magia e în noi, dacă știm să o găsim:).

vineri, 23 decembrie 2011

Roboțel cu zâmbete la purtător

Robotesc. Fac pregătiri, muncesc, aleg cadouri, alerg de colo colo, învăț lucruri noi - cum ar fi că orice chestie pusă la congelator crește misterios după cinci minute :) - dăruiesc zâmbete și le provoc, mă dau de trei ori peste cap și mă reinventez. Aaaa, și mă pregătesc pentru un Crăciun tematic:).

luni, 19 decembrie 2011

Uneori atâta pot

Mă pot lupta cu demonii mei, pot să-mi depășesc limitele, pot să fac lucruri pe care nu mă credeam în stare să le fac, pot chiar să mă surprind uneori pe mine însămi cu câte o 'inginerie' de care nu mă știam capabilă. Dar nu le pot rezolva pe toate. Am învățat asta cu greu. Și încă mi-e foarte dificil să accept. Dificultățile mari se trec cu pași mici. Nu mai e momentul pentru vitejii. Peste două zile se vor împlini 22 de ani de la Revoluție. Perioadă în care eu m-am maturizat, iar alții și-au trăit viața întreagă. Ce-am pierdut din ce aveam atunci? Cu siguranță, multă speranță, multă încredere în viitor, multe oportunități. Ce-am câștigat? Pe mine, întreagă. Experiență. Siguranța că pot să răzbat. Și că, uneori, dezlegările nu depind de mine. Ci de șansă, de context, de oamenii din jur. De obicei, când nu-mi iese ceva, mă lupt, mă străduiesc până la ultima fărâmă de putere, mă consum încercând să găsesc o cale. Dar nu mereu ajung la liman. Și, poate, asta e cea mai importantă lecție a anului ce stă să se încheie. Că, uneori, atâta pot.

joi, 15 decembrie 2011

Certitudini

Nu am, în viața de zi cu zi, multe certitudini. Poate și fiindcă trăim, cu toții, într-o lume extrem de volatilă, unde lucrurile se pot schimba radical de la o zi la alta, de la o oră la alta. Un lucru însă e sigur, cel puțin în ceea ce mă privește: există în viața mea o ciclicitate, o alternanță aproape pipăibilă a perioadelor bune cu cele mai puțin bune, de parcă existența mea ar urma curba predictibilă a creșterilor și descreșterilor economice. Din fericire, în perioadele mele mai proaste am parte de compensații delicioase, ca și când viața și-ar cere scuze că nu-mi poate da satisfacție în toate cele. De fapt, cred că nici nu ne trebuie să avem totul deodată, căderea poate fi, în acest caz, mult mai brutală atunci când pierzi locul din vârf. Cred că ne ajunge un moment, un gest, o clipă, ca să fim fericiți. Cum ar fi o îmbrățișare în tren:).

luni, 5 decembrie 2011

Planuri

Mă obosesc planurile altora, abia am timp să mi le respir pe ale mele. ”Dar ce faci de Revelion?” Păi, nu știu. Eu încă mă lupt cu azi și cu mâine și cu poimâine. Pe urmă se face vineri și iar respir. Nu vreau să mai aud de cadouri, de sarmale, în cap și aiurea, prin oale. Nu vreau să mai stau multe ore pe tocuri înalte - a naibii vanitatea asta de a-mi demonstra că încă pot :) - și în general nu mai vreau sprâncene ridicate când spun că nu, nu mi-am făcut rezervare de revelion, nu vreau nici la munte, nici la mare (între noi fie vorba, dacă te duci la marea noastră în decembrie și nu ai gânduri sinucigașe s-ar putea să le capeți) și nici în Cappadocia. Vreau să dorm, poate. După multă șampanie și nu prea multă mâncare, dar după multe zâmbete și, poate, după vreo comedie veche, savurată din pat, de sub pilotă.

luni, 28 noiembrie 2011

Claritate

Uneori, când te aștepți mai puțin, la finalul unei zile aglomerate, ai un moment de claritate. Unul în care parcă toate astrele se aliniază și găsești răspunsuri la întrebări chinuitoare, pe care le purtai de multă vreme ascunse undeva în adâncul minții sau/ și al sufletului. E greu uneori să vezi lucrurile care nu merg. Sau e greu să accepți de ce nu au mers. Dar am învățat că, odată ce le așezi la locul lor, în sertarul bine etichetat din trecut, te îndrepți cu mai multă încredere spre viitor. Nimeni nu are, în viață, toate răspunsurile. Înțelept e însă ca, atunci când ai găsit măcar câteva, să te mulțumești cu asta. Evident, până la următoarele întrebări. Căci ce am fi fără întrebări? Simple existențe, în niciun caz vieți.

duminică, 27 noiembrie 2011

Mi-a crescut un soare în suflet

Port o lumină în mine, una care reuşeşte să străbată şi ceaţa cea mai deasă. Mă hrănesc cu zâmbete de copil şi îmi cresc aripi de înger. Întâmpin dimineţile cu un surâs, deschid fereastra şi chem iarna înăuntru. În cartier miroase a zăpadă, cumva. Şi a foc de lemne, ca în copilăria mea. O cabană de munte, o sobă încinsă, o pisică torcându-mi în braţe şi o gutuie coaptă, muzică în surdină şi o mângâiere în păr, cam asta îmi doresc. Mă întreba cineva ce vreau de Crăciun. Nimic special, linişte şi dragoste. Atât. Şi un vin fiert, cu mirodenii, băut lângă brad.

luni, 21 noiembrie 2011

Fericirea nu face rating

Sunt fericită. Știu, nu e nimic așa interesant în asta, fericirea nu face rating. Dar, așa cum mi-am spus aici durerile și dorurile, tot așa spun acum că sunt fericită. Viața mea are un sens. Chiar dacă, din multe puncte de vedere, viitorul e incert, am singura certitudine de care aveam nevoie ca să fiu fericită, cu adevărat fericită. Și îmi ajunge.

miercuri, 16 noiembrie 2011

Doar autobuzul

Astăzi, singurul lucru bun care s-a întâmplat a fost că, seara, a venit foarte repede autobuzul. Unele zile sunt așa. Nici nu mai caut explicații. Sper doar să nu mă fi părăsit de tot îngerul meu păzitor. Și sper ca mâine să fie o zi mai bună. Nu una în care să-mi iasă toate lucrurile, dar măcar una în care să nu mă simt ca și cum aș lupta constant cu morile de vânt. Vreau o zi senină. Măcar puțin soare și un petec de cer albastru...

joi, 10 noiembrie 2011

Bețe de răsoare

E din nou lună plină și sunt prea muncită ca să mai am insomnii. Și totuși. Adorm greu, smucit, nimic nu mă mai ajută, nici ceaiul fierbinte, nici muzica mea, nici filmele, nici cărțile. Mi-e dor să hălăduiesc pe câmpii cu vântul în față, să-mi ardă obrajii. Mi-e dor să fiu mică și fără griji. Oare cum se culeg bețele de răsoare?, o întrebam, cu mulți ani în urmă, pe bunica mea, coborând din căruță, în câmp, la mijloc de noiembrie. Așa, cu grijă, unul câte unul, zâmbea ea mucalit, întinzându-mi o sârmă cu care, la urmă, se lega balotul. Spre seară, cu mâinile ferfeniță - răsoarea zgârie rău, când e uscată - ne suiam din nou în căruță, pe țolicul așternut peste răsoare, și plecam către casă. La gura sobei, după mămăliguța cu lapte și carne din borcan, bunica îmi ungea mâinile rănite cu untură de porc și mi le învelea în cârpe. Adormeam, cu ticăitul deșteptătorului abia auzindu-se din cutia lui de lemn, cu cocoși. Îi harnică fata asta, măi Davide, îi spunea bunica lui bunicul și el mă învelea cu plapuma și-mi dădea părul de pe frunte: Eh, îi de-a noastră! Orășancă, dar de-a noastră!
Acum, câmpia e pustie. Și eu, câteodată. Am mâinile albe, curate, fără zgârieturi și bătături, dar mi-e dor de ele. De ei.

joi, 3 noiembrie 2011

Uitare

         Azi am uitat o chestie tare importantă, impardonabilă chiar, în alte condiții. Dar tensiunea ultimelor zile își spune cuvântul. Am nevoie de o defragmentare, da' rău! Mâine e însă vineri, așa că asta va trebui să mai aștepte. Deocamdată beau niște vin bun alb, îmi imaginez povestea facerii lui și cuget. Îmi doresc ca măcar unele dintre întrebările mele să își găsească răspuns. Îmi doresc să mai dau jos vreo cinci kilograme și lucrez la asta. N-am uitat cine sunt, dar uneori mă pierd în detalii. Am momente de singurătate acută, pe care le ignor sau le trăiesc din plin, în ideea că problemele nu pot fi evitate, trebuie să treci prin ele ca să le rezolvi. Nu-mi place tehnica struțului la nimeni, pot să-i înțeleg pe cei care o folosesc, dar nu pot să-i respect. Și sunt împăcată cu asta.

sâmbătă, 29 octombrie 2011

O sâmbătă splendidă

Uneori nici nu-mi trebuie prea mult ca să mă bucur. Azi m-am trezit cu soarele pe față și în suflet și mi-a fost de-ajuns:). O sâmbătă frumoasă tuturor:) (azi sunt într-o dispoziție generoasă).

joi, 27 octombrie 2011

Nonaniversări

Îmi plac zilele în care nu mai sărbătoresc ceva şi zilele în care sărbătoresc fără motiv. Zilele cu soare blând, ca azi, dar cu dimineţi foarte reci şi nopţi în care îţi vine să te cuibăreşti cu trei pisici în braţe sub un maldăr de pături moi. Îmi place finalul de octombrie, cu multe crizanteme, mici, mari, mirosind a toamnă, cu gutui şi vin nou. Mi-aş dori să fie toamnă pân' la primăvară :), dar, pe de altă parte, mi-aş dori să ningă frumos, ca-n videoclipul de la "Last Christmas", iar eu să mă pot tăvăli prin zăpadă, fără griji.  Uite ce chestie, nu mai trăiesc în trecut, am sărit direct în sezonul următor :).

sâmbătă, 22 octombrie 2011

Fata din fereastră

Ieri, pe bulevard, o fetiță un pic tristă privea pe fereastră. Poate o chinuia vreo viroză, poate pur și simplu o plictiseau adulții, reuniți la o șuetă unde nu erau alți copii. Sau poate, așa cum mi se întâmpla mie pe vremuri, era prea matură pentru jocurile celorlalți. I-am zâmbit, scurt, din colțul gurii, mi-a răspuns, timid, din colțurile ochilor. Afară, toamna își spulbera liniștită frunzele galbene.

joi, 13 octombrie 2011

Cică sunt o prinţesă

Una cu toane, evident, nu aşa sunt toate prinţesele care se respectă? :)

sâmbătă, 8 octombrie 2011

Așteptând Halloween-ul

Stăteau cuminți pe lângă casă, așteptând Halloween-ul. Și mi-au plăcut. Ca și gutuile, toamna bostanii adună tot soarele în ei. Și îl păstrează pentru zile friguroase, când îl vor transforma în plăcinte calde, cu scorțișoară. Neapărat pudrate cu zahăr și însoțite de vin nou, roșu și aspru. A venit toamna.

joi, 29 septembrie 2011

Motive de bucurie

Caut în toate lucrurile motive de bine, caut să îmi regăsesc, chiar și în momentele grele, sufletul de copil. Vreau să mă bucur de toate lucrurile bune care mi se întâmplă și o fac, pur și simplu, fără să îmi pun întrebări despre viitor. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a ascultat cele mai importante rugăminți din ultima perioadă, mă bucur cu toată ființa mea pentru veștile bune pe care le-am primit, pentru sănătatea de care eu și cei dragi mie ne bucurăm, pentru unele reușite. Mă bucur de toamna asta frumoasă, de ploaia care a venit să hrănească brazdele uscate. Mă bucur de tine, iubito. De noi, cele cu amintiri atât de multe încât am început să le încurcăm.

miercuri, 14 septembrie 2011

Am obosit să obosesc

Aşa că prefer să fiu fresh, fericită, să zâmbesc şi numai fiindcă e o nouă zi frumoasă şi fiindcă măcar câţiva oameni cu siguranţă mă iubesc. Cât despre ceilalţi, oh, well, n-am să-mi mai fac griji, frustraţi sunt destui pe lume. Mă rog pentru câteva lucruri importante, vitale, mă rog pentru o toamnă frumoasă, mă rog pentru voi, toţi cititorii mei şi pentru o viaţă cel puţin la fel de plină pe cât o am acum. Mă rog să ieşim naibii din criza asta economică, să devenim mai prosperi, fiindcă, poate, aşa vom fi şi mai buni. Măcar unii dintre noi.

sâmbătă, 3 septembrie 2011

Unde se duc zilele când mor

În vise aiurea, pe care nu le poți controla și care te secătuiesc de puteri. În nopți nedormite sau prost dormite, în alte zile mult prea pline, muncite până la epuizare. În așteptarea unor clipe care parcă nu mai vin. Și, uneori, în aniversări frumoase, cu minți strălucitoare și zâmbete și vin bun. Și pe urmă în seri cu ploaie scurtă, cu terase albe și salate bune și cu dezbateri fumegătoare:). Unele zile mor frumos. În altele, mă lupt cu lumea întreagă și cu mine. În primul rând cu mine. E bine însă că, dimineața, mă trezesc mereu cu un zâmbet. Și în pumn cu o amintire frumoasă :).

vineri, 26 august 2011

Leapșă pe portativ


 Din proprie inițiativă, am luat de la Camelia următoarea leapșă muzicală.
1. Numeşte o formaţie sau un cântăreţ care nu-ţi vine să crezi că ţi-a plăcut când erai mai tânăr.
Hmmm, dificil, că în general ce mi-a plăcut îmi place și acum. Dar să zicem Rednex - cu Wish you were here

2. Numeşte o formaţie sau un cântăreţ pe care o / îl urai în tinereţe şi pe care acum o / îl adori.
Dida Drăgan. Mă speria îngrozitor când eram copil, pe urmă mi-a plăcut foarte mult și îmi place și acum:)

3. Numeşte o formaţie sau un cântăreţ care a trecut testul timpului, care îţi place de la început şi până acum.
Queen - cu Freddie, desigur...

4. Numeşte un cântec căruia nu-i poţi rezista şi te apucă bâţâiala sau datul din picioare.
Lambada - Kaoma
5. Numeşte un album de pe care îţi place să asculţi fiecare melodie.
Patricia Kaas - Je te dis vous
6. Numeşte o formaţie sau un cântăret de care eşti atât de sătul/ă încât îţi doreşti să nu mai auzi în veci de ea/el.
Ace of Base - All that she wants - mi se trage dintr-un an, de la mare, când se auzea numai asta peste tot... brrr
7. Numeşte o formaţie sau un cântăreţ pe care partenerul tău sau prietenii o/îl adoră şi tu nu-l poţi suferi.
Păăăi, sincer, n-am. Adică și baby și prietenii mei au gusturi buneeee:)

8. Coverul tău preferat.
Cel mai mult și mai mult îmi place E scris în stele, cu Eva Kiss, care e coverul lui The power of love, al lui Jennifer Rush - mie varianta românească mi se pare mult mai bună

9. Cântecul sau formaţia preferată în secunda asta.
Je te dis vous, al Patriciei... Toujours :)

Hmmm, leapșa se duce la Liz, Droopy și Inache

marți, 23 august 2011

Terapie prin shopping

Uneori, lumina de la capătul tunelului mi se pare departe, cumva intangibilă chiar și cu ochii minții. Deși știu, la nivel conștient, că voi ajunge acolo, emoțional mi-e greu uneori să vizualizez momentul. Și, pe urmă, aproape la miez de noapte, primesc un mesaj prin care-mi spui că mi-ai luat ceva. Nici nu mai contează ce, e al nu știu câtelea cadou într-o lună, știu că poate ar trebui să te cert, dar nu pot. Îmi dau seama că, pentru tine, cadoul e încă un pas spre lumina ta de la capătul tunelului; că-mi vezi ochii zâmbind, când ai să mi-l dai, că anticipezi încântarea cu care am să mă fâțâi în fața oglinzii și că, de fapt, e un alt fel de terapie prin shopping. Știu că-mi cumperi chestii când ți-e tare dor. Și cum aș putea să mă supăr din cauza asta?

luni, 15 august 2011

Ce n-am mai scris demult...

Nu ți-am mai scris de ceva timp, iubito, cât de mult te iubesc. Și pentru că vorbele zboară, dar scriitura rămâne, și pentru că nimic din ceea ce aș putea eu face pentru tine nu reușește să țină pasul cu minunile pe care le faci tu pentru mine zilnic, iată, îți scriu aici, să rămână mărturie, că ești lumina vieții mele. Că tu îmi înseninezi clipele cele mai negre, iar pe cele frumoase le transformi mereu în experiențe extraordinare, că tu îmi aduci zâmbetul pe buze fiindcă mi l-ai sădit în inimă, încă de la primele noastre discuții, care durau până târziu, în noapte, și pe care nu mă înduram niciodată să le închei. Că ești minunată o știi, ți-am mai spus-o. Că nu mă mai satur să te ascult, să râd cu tine, să plâng cu tine, uneori, la fel, o știi. Ceea ce nu cred că știi este modul în care mi-ai schimbat, complet, viața. Sau, mai bine zis, m-ai ajutat să mi-o schimb singură, m-ai încurajat, m-ai susținut. Mi-ai mai dat și un ghiont, când a fost cazul :). Cu tine, am reînvățat să visez. Și să lupt pentru ca visele mele să devină realitate. Nu am cuvinte să-ți mulțumesc îndeajuns și poate viața întreagă nu îmi va fi suficientă pentru asta. Dar sper din tot sufletul să mă lași să mă străduiesc să o fac, așa cum știu eu. Și să fii lângă mine, mereu. Gata să mă prinzi când cad sau să te sprijini pe mine când ți-e greu. Pentru că dragostea mea nu e doar furtunoasă ca o ploaie rapidă de vară. E și ploaie așezată, mocănească, din aceea care face bine pământului. O iubire care poate nu e mereu glamour, dar cu siguranță e constantă, profundă, frumoasă ca zâmbetul tău, dimineața, atunci când te trezești cu mine alături. O iubire pe care ți-am dăruit-o necondiționat și pe care o ai, pentru că o prețuiești, o înmulțești și o păzești cu fiecare gest, cu fiecare vorbă, cu fiecare sărut, cu fiecare noapte (sau zi) de pasiune împărtășită.

duminică, 7 august 2011

Mi-e dor...

... de diminețile cu tine. Și cu cafea, cu așternuturi încolăcite pe glezne, cu perne păstrând încă urma zulufilor tăi și pe a tâmplelor mele, prea grele de gânduri. Dimineți însorite, cu aerul vibrând încă de un pic mai răcoarea nopții, cu porumbei uguind galeș pe balustradă, cu mic dejun copios, dintr-o singură farfurie, cu roșul buzelor tale mușcând din carnea unei roșii și apoi din roșul buzelor mele. Delirez de dor și parcă nimic nu mă vindecă, nimic. Parcă? Sigur nu. Doar tu, iubito, doar tu, doar tu. Cu surâsul tău, când îmi săruți podul palmei exact acolo, în mijloc, gest care, știi sigur, face să-mi tremure genunchii și dacă sunt așezată.Și cu ochii tăi, de copil răsfățat căruia nimeni n-a îndrăznit vreodată să-i refuze ceva când a bătut din gene. Și cu foamea ta de mine și cu precizia cu care mereu, dar mereu îmi rearanjezi astrele în așa fel încât să fii tu centrul universului. Doar tu.

joi, 4 august 2011

Îndoieli

Oare fac bine, oare iau hotărârile care trebuie, oare nu-i dezamăgesc pe toți aceia care depind, într-un fel sau altul, de ideile mele? Întrebări, îndoieli, din ce în ce mai multe în ultima vreme. Și bucurii puține, sărace. Aș face orice să te am lângă mine, iubito... Până și visele îmi sunt sărace, parcă nu mai au forță. Visez, cu ochii deschiși de data asta, la o mare - neagră sau verde sau albastră - și la noi, o plajă pustie și țipete de pescăruși. Nu e un vis prea ambițios, dar nu mai am putere pentru detalii, de parcă aș fi un pictor de acuarele căruia i s-a uscat, deodată, penelul. În mine e rece, un rece de toamnă. Vara asta, fără tine, a fost cam toamnă gri, așa.

sâmbătă, 30 iulie 2011

Timpul vindecă

Mi-aș dori uneori ca timpul să lucreze cu mine, nu împotriva mea. Și, pentru că nu pot să-l determin în niciun fel să facă asta, mă mulțumesc să-l las să treacă. Uneori e singurul mod de a mă vindeca. Poate că unele experiențe chiar ar trebui să ne facă mai puternici, dar așa mi-aș dori să nu fiu mereu pusă la încercare... Vara asta se dovedește ceva mai ciudată decât mă așteptam. Dar timpul, ca întotdeauna, le va desluși pe toate...

joi, 21 iulie 2011

Mâinile. Încă un an

Demult, parcă era în altă viață, o femeie mi-a spus, dându-se meticulos cu cremă de mâini, că vârsta unei femei se citește pe ele. Că este deci neapărat necesar să le cremuiești, bibilești, îngrijești ca să îmbătrânească foarte încet. În seara asta, aprinzându-mi o țigară, am constatat că mâinile mele seamănă cu ale mamei. Nu cum sunt ele acum, ci așa cum mi le amintesc, dintr-o seară de demult, la una dintre aniversările mele, aprinzându-și cu un gest elegant țigara. Știu că, atunci, mi-am dorit cu disperare ca mâinile mele, grăsuțe la vremea respectivă, să fie într-o zi ca ale ei. Și acum, că sunt, nu știu dacă să mă bucur sau să mă sperii. A mai trecut un an peste ele. Și unde naiba oi fi pus crema de mâini?

sâmbătă, 16 iulie 2011

E bine să ai prieteni

Prieteni care se gândesc la tine, care se frământă când ești supărat, care găsesc soluții, care au mereu încurajarea potrivită la îndemână. Prieteni care se gândesc la ce îți place, care își amintesc mereu că vrei, în orice, oleacă de mov, prieteni care îți dăruiesc flori sau cântece, prieteni care știu că ești insomniacă, prieteni care îți aduc zâmbete la domiciliu, în persoana unor mușchi mici, dar puternici, care fac flotări. Când sunt cu prietenii mei, fiecare zi e mai frumoasă. Vă mulțumesc. Fiindcă sunteți. Și fiindcă vă pasă.

duminică, 3 iulie 2011

Ploaia și tu

Plouă ca în Alifantis. Și m-aș ascunde în tine. M-aș ascunde și de mine și de lume și de răutăți. Să-mi odihnesc tâmpla obosită de gânduri pe umărul tău și tu s-o săruți, din când în când. Să bem ceai din căni groase cu pinguini și să ne iubim, în taină, pe tăcute, cu mâinile ca niște aripi care au învățat dans modern. Sau pantomimă. 
Să ascultăm ploaia și să ne amintim dățile când ne plimbam prin ea. Sau s-o facem iar, ridicându-ne frunțile spre cer, să ne ducă ploaia cu ea toate încruntările. Și pe urmă, refugiate sub un cearșaf subțire, să ne adăpostim una în cealaltă, cu aceeași voluptate dintotdeauna. Ce zici, iubito, vrei?

miercuri, 29 iunie 2011

O leapșă cu poză. Una

De la o femeie deșteaptă pe care o citesc, o leapșă un pic mai aparte. Zice așa: duceți-vă la al patrulea folder din locul unde vă țineți pozele în computer, alegeți a patra fotografie și explicați-o. Așa am făcut și v-ați ales cu un porc:). El adăpostește un bancomat și se află la intrarea în parcul de distracții Prater, din Viena. Unii ar spune că e hidos, mie mi se pare că e chiar interesant, mai ales că, sincer, bancomate am mai văzut, dar unele îmbrăcate în animale nu.
Iar leapșa asta, dacă o acceptă, merge la ileanne, inache, mihai și camelia.

luni, 27 iunie 2011

Sâni naturali sau silicoane?

E vară, multă lume decoltată în stânga şi în dreapta, iar eu n-am chef de chestii serioase, drept pentru care m-am gândit să-mi întreb cititorii ce fel de sâni preferă: naturali, indiferent cum i-a lăsat mama lor, mici sau mari, mai mult sau mai puţin semeţi şi îndrăzneţi :) sau ajutaţi de silicoane? Şi, fiindcă nu mi se pare corect să vă întreb ce vă place fără să vă spun opinia mea, iată ce cred eu.
Orice femeie are dreptul să se simtă frumoasă: dacă unele cred că vor fi mai frumoase cu silicoane, fie, nu mă deranjează, cu condiţia ca măcar să fie implanturile făcute ca lumea. Cu alte cuvinte, să nu se vadă de la distanţă că sânii sunt falşi. Există, admit, cazuri speciale, în care o asemenea operaţie se impune pentru confortul persoanei în cauză, cum ar fi, de exemplu, după o mastectomie. În rest, sincer, nu cred că e musai să ai sâni falşi ca să răzbeşti în viaţă, deşi sunt convinsă că există multe exemple care să mă contrazică. Din categoria situaţii în care nu ştii ce să faci, mi s-a întâmplat să mi se ceară să pipăi sânii proaspăt achiziţionaţi ai cuiva, ca să văd că sunt precum cei naturali la pipăit! Şi, părere pur personală, nu, nu sunt. Sau cel puţin ăia nu erau.

joi, 23 iunie 2011

Despărţiri inevitabile

Există momente pe care nu le vrei în viaţa ta, dar pe care eşti obligat să le trăieşti. Despărţirile fac parte din această categorie. Cu fiecare depărţire, realizez că trec anii. Prin mine, peste mine. În ciuda mea, în ciuda stării de tinereţe interioară pe care mi-o simt si exterioară pe care mi-o simt alţii. Am un nod în gât pentru fiecare despărţire care mi-a marcat existenţa. Chiar şi pentru cele pe care mi le-am dorit eu. Dar viaţa merge înainte.

P.S. Pentru cei care nu-mi doresc tocmai binele, nu m-am despărţit de iubită, suntem chiar foarte bine. Aşa, ca să se ştie:).

vineri, 17 iunie 2011

Şi maţu' meu vrea potol!

Într-o ţară în care lumea nu prea munceşte - şi ştiu ce spun, pe bune că ştiu! - eu şi persoanele apropiate şi foarte apropiate mie avem muuuultă treabă. Bine, numai unora dintre noi le creşte şi venitul pe chestia asta, dar nu asta e acum problema în discuţie. Eu stau aşa, strâmb - chiar la propriu, fiindcă mă doare rău spatele - şi gândesc drept: dom'le, cum o fi asta că, deşi muncim mult, per ansamblu asta nu se prea vede? O fi din cauză că ăi din vârful lanţului trofic politico-uman fură mult? Mai mult şi mai des decât reuşim noi să muncim? Sau pentru că nu suntem suficient de organizaţi, ca să scoatem cât mai mult profit din munca noastră? Sau pentru că nu ne prea cunoaştem valoarea şi acceptăm să fim plătiţi de rahat? Aici mă simt puţin cu musca pe căciulă, recunosc. dar, la felul în care evoluează lucrurile în jur, prea multă vreme n-o să mai pot nici eu să fac (şi) chestii pro bono. Că nu mai ţine. Şi, oricât aş fi eu de fată bună, vorba unui interlop de la mine din cartier, "şi maţu' meu vrea potol!" lol:))

vineri, 10 iunie 2011

Inventivitatea românilor - punga cu dop de sticlă de plastic!



Că românii sunt extrem de inventivi, se ştie bine. Mai ales când e vorba de folosit şi refolosit la infinit chestii care sunt făcute să fe de unică folosinţă. Personal, prefer recipientele din sticlă, ceramică sau plastic, recipiente care au şi capacele aferente. Dar, pentru economisirea spaţiului din cămară sau dulap, cine ştie, poate unii dintre voi vor aprecia ideea demonstrată mai jos. Am primit-o şi eu pe mail, o dau mai departe.
 Se taie cu grijă gura sticlei cu tot cu capac, imediat deasupra curburii. Se deşurubează capacul.


  
Apoi se trece gura pungii prin gâtul sticlei şi se scoate în afară...

                                             Se poate deschide/inchide punga de mai multe ori

joi, 9 iunie 2011

Furtună


E furtună. Mi-aş dori să pot merge prin ploaie şi s-o las să mă spele. Să mă obosească şi apoi să dorm, imediat după duş, cu fereastra deschisă, în nări cu mirosul de verde crud, pe care chiar şi copacii prăfuiţi din oraş îl reuşesc, imediat după ploaie. E furtună în mine şi nu pot s-o opresc. Eşti în mine şi nu pot să mă mint că nu eşti. Uneori aproape aş vrea să pot, ca să uit că mi-e dor. Şi pe urmă mi se face ruşine. Fiindcă nu vreau să nu mă doară lipsa ta. Vreau s-o simt aşa cum îţi simt şi prezenţa. Acut. Cu toată fiinţa. Tu, iubito, eşti copacul din mijlocul câmpiei mele, adăpostul meu, oaza mea de linişte şi de nelinişte. Toate drumurile mele duc la tine. Aşa că lasă-mă să-ţi torn sevă la rădăcini, ca să îmbătrânească în câmpia mea. Care nu e poate cea mai frumoasă câmpie din lume, nici cea mai lipsită de evenimente. Dar e locul tău. 

duminică, 5 iunie 2011

Dor. Mare. Noi


Marea mă cheamă... Şi amintirea primei noastre îmbrăţişări, senzaţia înnebunitoare a primului sărut, emoţia aşteptării aceleia, pe care şi acum o resimt, acut, ori de câte ori telefonul sună, iar tu nu răspunzi. Mi-e dor de vacanţă, de soare, de apă sărată, de sărutările furate, de privitul cu coada ochiului, de felul în care mă necăjeşti, câteodată, numai ca să mă faci să roşesc. Mi-e dor de noi.



Sursa foto

miercuri, 1 iunie 2011

Copilărie

Unde eşti vestită vreme
Când trăiam doar din poveşti
Şi poverile de stele
Le purtam în vise,în gând
Porţile-mi fiind deschise
Şi spre cer şi spre pământ?
Unde eşti copilărie
Cu alai de ghicitori
Şi cu zile dalbe flori
Pentru mine doar întinse
În strălucitor covor?
Te-am pierdut odată-n cufăr,
Prin păianjenii din pod
Iar acum eu nu mai pot
Nici pe-un veac
Să te răscumpăr.
Câteodat’, la ceas de seară
Parcă-mi vine câte-un gând
Cu miros de primăvară
Mai sunt eu ori nu mai sunt
Ce eram în acea lume de pitici
Şi uriaşi; vreme scumpă
Cui mă laşi?

duminică, 29 mai 2011

Sunt deprimată, deci exist

Sunt prietenă cu depresiile mele. Adică, ne cunoaştem de multă vreme, eu le respect pe ele, ele mă înţeleg pe mine şi nu mă dărâmă chiar de tot. Coexistăm. Pentru cine nu mă cunoaşte foarte bine, perioadele mele de depresie trec neobservate. Asta fiindcă nu mi le plâng pe la colţuri, nici nu le trâmbiţez, rareori ştie cineva ce mi se petrece în spatele ochilor. M-am obişnuit să zâmbesc şi atunci când nu prea mai pot, şi atunci când ceva moare în mine pe dinăuntru. Sau amintirea cuiva. Unii ar spune că mint, zâmbind când nu simt asta. Dar, pentru mine, zâmbetul e şi scut, şi terapie. Aşa îmi depăşesc mai uşor perioadele dificile, aşa mă vindec de tristeţe. La un moment dat, cineva îmi spunea că se tratează medicamentos şi că pilulele cu pricina îi dau o stare de amorţire, că nu mai simte atât de acut tristeţea. Poate că, în anumite cazuri, amorţirea asta o fi bună, altfel cine ştie ce gesturi necugetate ar mai face oamenii. Dar în ceea ce mă priveşte, prefer să-mi trăiesc depresiile, să-mi simt tristeţile. Nu de alta, dar, altfel, cum aş mai trăi şi simţi bucuriile?

joi, 26 mai 2011

Câteodată aş vrea să fiu om

Mi-aş dori uneori să nu mai fiu eu. Adică, nu în totalitatea mea, să fiu clară, de regulă, mă înţeleg destul de bine cu propria mea persoană. Dar mi-aş dori ca, măcar în unele situaţii, să pot să mă gândesc întâi la mine sau măcar mai mult la mine. Să fiu rea. Mă întreba zilele trecute o prietenă cum se face chestia asta şi, deşi în principiu aş fi putut să-i răspund, aveam, teoretic vorbind, cunoştinţele cu pricina, mi-am dat seama că e nedrept să mă apuc să dau eu lecţii la un capitol la care abia am învăţat primele paragrafe. Asta pentru că, din păcate, nici eu nu mă pun întotdeauna pe mine pe primul loc. Încă mă gândesc, instinctiv, la nevoile şi dorinţele celorlalţi şi, de cele mai multe ori, iau decizii care ştiu că îi vor face fericiţi, deşi sunt conştientă că nu mă vor face, neapărat, şi pe mine fericită. ba, mai mult, chiar şi atunci când fac ceva doar pentru mine am remuşcări când mă gândesc la faptul că pe ei îi va deranja sau supăra alegerea mea de a mă pune pe primul plan. Şi ştiu că e un cerc vicios. Fiindcă nemulţumirea mea din momentele în care aleg să fac, în primul rând, ce doresc alţii se adună, se strânge. Şi, când nu mai pot, atunci să te ţii! În final, oamenii din jur, obişnuiţi cu mine cea degrabă săritoare la nevoie, calmă, cu zâmbetul pe buze, reacţionează extrem de dur atunci când eu nu le mai pun problemele pe primul plan. Se enervează, mă privesc pieziş, dintr-odată devin inamicul public numărul unu. Momentele bune sunt rapid uitate. Şi nu, nu sunt naivă, nu mă aştept la mulţumiri şi nici la răsplată pe măsura faptelor bune - când le fac, nu de aia le fac. Ci, pur şi simplu, mi-aş dori să pot, măcar din când în când, să fiu şi eu om. Cu bune şi cu rele, cu zile bune şi zile proaste, cu toane, cu nervi. Fără ca asta să declanşeze o cascadă de uşi trântite, de pufnituri mai mult sau mai puţin înfundate şi de nemulţumiri pe toată linia.

marți, 24 mai 2011

Capitole încheiate

Uneori, capitole încheiate din viaţa noastră se redeschid, de fapt se întredeschid, dintr-o singură parte, pe neaşteptate. Cu nişte concluzii pe care nici nu le mai aşteptam, de care nici nu mai aveam nevoie şi care, în cel mai bun caz, nu fac decât să ne lase şi mai nedumeriţi decât fusesem când încheiasem capitolele cu pricina. Timpul în care fiecare parte a unui cuplu digeră informaţii, stări şi sentimente diferă. La fel şi timpul de reacţie. Timpul meu e lung şi scurt, în funcţie de situaţie. Da, sunt paradoxală, ştiu. Dar prefer să diger mai mult înainte de a lua decizii definitive şi să nu mai despic firul în patru după aceea. Deloc, dacă se poate, sau cât mai puţin, dacă problema necesită totuşi ceva gândire post factum. Cu ceva timp în urmă, eram acuzată că iau hotărâri fără să mă gândesc. Fals. Nu mai hotărăsc nimic dacă nu sunt complet sigură că fac exact ceea ce e bine pentru mine. Am greşit o dată. Ajunge.

vineri, 20 mai 2011

Nu sunt perfectă. Dar suntem!

Toulouse Lautrec - Femei sărutându-se
Îmi tot spui, iubito, că sunt perfectă :). Și nu sunt. Mai mereu întârzii, amân lucrurile până în ultimul moment, mai ales pe cele pe care nu-mi place să le fac (cum ar fi bagajele, când trebuie să plec de lângă tine), uneori sunt delăsătoare, nu-mi fac la timp manicura și mereu îmi intră pietre în pantofi. În plus, când sunt tristă, mă uit la filme cu Crăciunul, chiar dacă e iulie, iar restul filmelor pe care le văd pot intra fără probleme în categoriile 'de artă' sau 'cu buget redus'. Nu mănânc chestiile sănătoase care ție îți plac și nici pe unele din alea nesănătoase, fac nazuri la hârtia igienică, îmi place doar berea rece, rece de se aburește paharul și, cu siguranță, așa cum spuneam în postarea anterioară, vorbesc prea mult. Am și câteva calități, se înțelege, dar despre alea nu vorbim, că nu îmi  fac reclamă :). Oricum, sunt îngrozitor de alintată - și pot să mă mai fac, aici potențialul meu de upgrade este foarte mare - incapabilă să anticipez finaluri nefericite la filmele romantice - La răscruce de vânturi mi-a lăsat cicatrici, nu glumă - și mereu gata să mă topesc la vederea unui pui de... orice. Dar, dacă tu mă poți iubi atât, în ciuda acestor lucruri (și a altora, pe care însă nu le zic) sau poate tocmai pentru ele, înseamnă că, pe undeva, ceva bun voi fi făcut și eu, așa, în imperfecțiunea mea. Nu de alta, dar, iubito, eu n-oi fi perfectă, nici tu, dar împreună suntem.  

joi, 19 mai 2011

Cât de mult e prea mult?

De mică mi se tot spune că vorbesc mult. Nu şi prost, din fericire :), dar, chiar şi aşa, mereu, mai în glumă, mai în serios, oamenii îmi spun că, dacă mă pasionează un subiect, nu mă mai opresc. Pe de altă parte, de prin adolescenţă, am fost şi confidenta preferată a multora, fiindcă, mi se spunea, ştiu să ascult şi dau sfaturi bune. Aşa că, practic, sunt în ceaţă: ce înseamnă prea mult? Recunosc, nu-mi plac oamenii tăcuţi. Adică, să ne înţelegem, n-am nimic împotriva lor, nu toată lumea poate fi volubilă, dar mă simt cumva ciudat în prezenţa cuiva care nu ştie, nu poate sau nu vrea să converseze. Practic, n-avem nimic în comun. În consecinţă, oamenii din preajma mea sunt şi ei vorbăreţi, ca mine. Nu cred că nu încăpem unii de alţii, la vorbă, adică. Ci, mai degrabă, facem cu schimbul, în funcţie de entuziasm şi de importanţa mesajului de comunicat :). În aceste condiţii, nu ştiu, spuneţi-mi voi, cât înseamnă să vorbeşti prea mult? Cu exemple concrete, nu aşa, oricum:)!

marți, 17 mai 2011

Casă de piatră!

Despre căsătorie, am sentimente amestecate: adică am încercat, deşi cumva, undeva, adânc în mine, ştiam că e ceva greşit în toată povestea. N-a mers, nu doar din vina mea, nici doar din vina celuilalt. Pentru că, în orice asemenea instituţie, sunt două persoane. Responsabilităţile, durerile, eşecurile, dar şi bucuriile, micile gesturi frumoase, după o viaţă împreună, toate se împart. Şi se adaugă, precum ingredientele într-o reţetă complicată, alta pentru fiecare cuplu, a ceea ce înseamnă viaţa împreună. Acum, ştiind ce ştiu, poate aş greşi mai puţin.  Oricum, aş încerca măcar :). Din păcate, aşa cum ştie toată lumea, la noi, pentru noi, nu se poate. Dar e bine că se poate altundeva, măcar. Şi că sunt oameni care se iubesc şi se pot bucura de toate părţile bune ale traiului legal în comun. Lor, casă de piatră! Şi să fie fericiţi! Aşa, cu certificat şi inele şi cu tot tacâmul!

marți, 10 mai 2011

Poartă spre tine

                                                        
te caut, să te strâng în căuşul somnului meu
să-mi înfăşor pe deget o buclă de-a ta şi să te simt
iubindu-mi amprentele
te găsesc în fiecare vis, la fiecare capăt de alee
cu ţigara aprinsă în colţul gurii
aşteptându-mă
mă trezesc fără tine şi doare
sub mine, patul e ca de fachir
chinuindu-mă
apoi, vii.

Uneori, aș vrea să fiu iar mică

Am avut o copilărie frumoasă. Poate și de aceea, când îmi e un pic mai greu, închid ochii și îmi doresc să fiu din nou copil. Mică, așa, înainte de școală, fiindcă atunci, odată cu prima uniformă, se cam termină veselia. Închid ocii și vreau să nu trebuiască să mă trezesc la comandă, să fie timpul o permanentă vacanță, să fiu apărată, protejată, iubită. Pe urmă îi deschid și îmi dau seama că, așa, nu te-aș mai avea pe tine, iubito. Și mă întorc în lumea mea, în timpul nostru. Unde știu că sunt iubită, protejată, dorită. Și, la rândul meu, iubesc, apăr, visez. Mi-e dor de tine. Dar pe lume totul are un preț, așa că pe al nostru îl plătesc bucuroasă.

vineri, 22 aprilie 2011

Linişte şi dragoste

Asta vă doresc eu să aveţi, din plin, să dea şi peste, dacă se poate. Să vă iubească soţii/soţiile, iubiţii/iubitele, copiii, nepoţii, căţeii şi papagalii, porcuşorii de Guinea sau ţestoasele şi peştii de acvariu :)! Să vă crească şi cozonacul sau să nu-l greşească tantile alea de la laborator, să iasă fain drobul şi ciorba de miel cu tarhon, să nu aveţi parte de surprize neplăcute, nici în bucătărie, nici prin alte părţi. Dacă o să ziceţi acolo un gând bun şi pentru mine, când luaţi lumină de Înviere, vă voi mulţumi din suflet :)! Eu am să mă gândesc la voi cu drag, cititorii mei din toate zările, urându-vă să fiţi sănătoşi, voioşi, voinici:). Şi, evident, rugându-vă să mai treceţi pe aici!  

marți, 19 aprilie 2011

Ce n-am mai făcut

În ultima vreme, nu numai că n-am mai scris pe blog, dar am constatat că n-am mai făcut multe lucruri, cum ar fi:
- n-am reusit sa-mi pun mască purificatoare o dată pe săptămână şi mă scoate din sărite praful care îmi sufocă porii;
- n-am reuşit să iau toate cadourile pe care mi-aş fi dorit să le pot dărui;
- n-am reuşit să trag cu aspiratorul în ziua când îmi propusesem;
- nu reuşesc să dorm cât aşa avea nevoie.

În schimb, am reuşit să am o discuţie lămuritoare (a se citi o bucăţică de coming out) cu cea mai bună prietenă, iar asta mă bucură foarte mult. În plus, deşi nu credeam că asta se mai poate, am reuşit să mă îndrăgostesc şi mai mult de tine, baby :). Una peste alta, media îmi place :).

marți, 12 aprilie 2011

Adevărul doare

Zicea iubita ieri o chestie deşteaptă: doare când spui cuiva adevărul, mai ales când adevărul tău nu coincide cu al lor. De regulă, spun adevărul. Adică, în lucrurile care chiar contează, în discuţiile cu oamenii care chiar înseamnă ceva pentru mine. E drept, nu spun oricui, oricum şi oricând tot adevărul. Dar, de cele mai multe ori, şi când fac asta grija mea se îndreaptă mai mult către ceilalţi, decât către mine. Rareori am minţit ca să îmi scap pielea şi asta, de regulă, se întâmpla când eram foarte mică - nu ştiam, din nefericire, pe atunci, că oricum, chiar dacă aş fi spus exact ce s-a întâmplat, n-aş fi păţit absolut nimic rău :). Acum, de câte ori s epoate, prefer să spun exact ce gândesc, mă scuteşte ulterior de explicaţii sau de minciuni suplimentare, după caz. Evident, cine zice că mereu e ca o carte deschisă, e ori nebun ori minte :). Să fim serioşi, asta nu e societate în care să fii complet sincer. Oricine minte cu câte ceva: pe sine, pe şefi, pe subalterni, pe iubiţi/iubite/soţi/soţii/fraţi/copii etc. Ce nu înţeleg eu, la oamenii care mint cu uşurinţă, este absurda pretenţie de a li se spune adevărul: adică, frate, dacă ştii că tu eşti capabil să te uiţi în ochii omului şi să-l minţi, cum te aştepţi să ţi se spună adevărul? Şi, atunci când, în mod excepţional, ţi se spune adevărul, de ce te enervezi oare? Sau întrebarea era una retorică:))? Asta, clar e.

vineri, 8 aprilie 2011

Pauză de respiraţie

Câteodată, orele se târăsc, minutele par ţinute în loc de o forţă nevăzută, incapabile să facă, în ritmul obişnuit, ceea ce ştiu ele mai bine, adicătelea să treacă. Am sentimentul că mă sufocă aşteptarea, deşi nici măcar nu ştiu ce aştept, şi mă cuprinde un soi de angoasă. E ca şi când aş fi o insectă prinsă în clepsidra timpului, de o parte a gâtuiturii, iar în cealaltă ar fi binele meu, idealul către care tind. Şi, cumva, ştiu ce trebuie să fac pentru a trece, dar nu reuşesc. Nu-mi mai ajunge parcă energia, nu mă mai pot activa. Dimineţile devin o luptă surdă cu mine, zilele - un clei în care mă prind şi în fiecare pas e un chin. E ca şi când aş avea mereu nevoie de câte o pauză, pentru respiraţie. Să iasă naibii o rază de soare, să pot prinde în ochi un petec de iarbă verde, să miroasă din nou a baltă, să... nici eu nu mai ştiu. Cred că, pur şi simplu, am obosit de-atâta iarnă... Mi-e frig la oase şi mi-e pustiu...

marți, 5 aprilie 2011

Aşa mi-aş începe ziua...

      Dacă n-ar trebui să muncesc, mi-aş începe toate zilele cu un somn bun. Asta fiindcă, astenia de primăvară e în floare, e drept, şi ştiu că de asta mi-e şi mai somn decât în mod obişnuit, dar, sincer, sincer, mereu mi-a plăcut să lenevesc dimineaţa. Să mă culcuşesc între cearşafuri, să-mi caut locul, să mă răsfăţ, pe urmă, când m-am trezit suficient, să-mi iau o carte şi să citesc. Iar micul dejun să se transforme în dejun - pâine prăjită cu unt, brânzică şi o portocală - cafeaua să fie o plăcere savurată dintre perne - multe, multe perne moi, mirosind a levănţică (ştiai că, dacă pui lenvănţică în faţa de pernă, dormi mai bine?). Evident, când aş întinde mâna, încă adormită, să te caut, tu ai fi acolo, deja trează, ca să mi-o prinzi. Şi m-aş putea cuibări în tine, zâmbind.  

joi, 31 martie 2011

Coming-out cu suişuri şi coborîşuri

Această postare nu e este pentru oamenii care n-au fost puşi în situaţia să le spună celor dragi că sunt gay/bi/trans etc. Aceia nu pot înţelege. Şi spun asta convinsă fiind că probabil voi întâmpina opoziţie, dar la fel de convinsă că am dreptate. Nimeni nu poate să înţeleagă cum e până n-a trăit experienţa. Pentru mine, e un proces în continuă desfăşurare. Nu am să neg că simt uneori nevoia să urlu lumii întregi cine sunt, dar asta mi se întâmplă mai ales fiindcă iubesc şi mi-ar plăcea s-o pot spune tuturor. Evident, ştiu, la nivel raţional, că e o prostie, că asta nu mă va ajuta cu nimic, ba, dimpotrivă, îmi va face probabil viaţa mai grea. În consecinţă, mă abţin. Totuşi, am ales să povestesc, în felul meu şi cui am simţit eu că pot, experienţele prin care am trecut, cum am ajuns să mă iubesc pe mine însămi din nou şi, mai ales, cum am hotărât să trăiesc viaţa de care aveam nevoie pentru a fi eu, întreagă. Nu sunt mai bună decât eram, nici mai rea - deşi, uneori, pe homofobi i-aş strânge, cu plăcere, de gât - nu sunt nici mai frumoasă, nici mai deşteaptă. Sunt tot eu şi asta e ceea ce aş vrea să vadă şi cei dragi mie. Până acum, reacţiile persoanelor cărora le-am spus că sunt lesbiană au fost încurajatoare. Nu am avut parte de respingeri, ci mai degrabă de uimire, de înţeles, dealtfel. Uimire pe care am lăsat-o să se stingă, uşor, fiind, între timp, tot eu. Pentru că, până la urmă, asta aş vrea să înţeleagă oamenii care mă ştiu de o viaţă. Că eram tot eu şi acum zece ani, să spunem, şi că acum sunt tot eu: cea care iubeşte câinii chiar dacă nu sunt de rasă, cea care adoră florile de toate culorile, cea care se bucură ca un copil de toate cadourile, cea care ajută oricând cu plăcere, dar pe care nu trebuie s-o iei de fraieră, fiindcă n-ai să ai ocazia asta decât o dată. Sunt acelaşi om, cu acelaşi mod de a vedea lucrurile, care mereu a avut o minte deschisă, mereu a urât discriminarea, sub orice formă se manifesta ea, mereu a respectat efortul şi inteligenţa, mereu a muncit din greu. Diferenţa e că am înţeles de ce am nevoie ca să fiu fericită, că am găsit-o pe ea şi că sunt fericită.  Şi, pe cât de simplu sună asta, pe atât de greu e de spus, la o adică :).

luni, 28 martie 2011

Eliza

E ea. E-liz-a. 
Eliza nu e nimeni.
Eliza e toate (i)ele-le
pe care le-am văzut dimineața în stație
și pe care nu le-am știut nicicând.
Eliza e fiecare breton
aranjat nervos după ureche
fiecare sclipire de cercel 
fiecare pereche
de pantofi fără de care ea
n-ar fi fost ea
fiecare privire furișă fără de care eu
n-aș fi fost eu
Eliza putea fi oricine
și tu și tu și ea
și vecina de peste stradă
care-și plimbă câinii la șosea
Eliza putea fi oricând și oricine
dar a fost să fii tu
departe/aproape
întuneric/lumină
perfectă/incertă
a mea.
Și nu te cheamă Eliza.

duminică, 27 martie 2011

Melancolii de cățeluș

Tristeți de după-amiezi ploioase,
Și de nostalgice obsesii,
Când stai cu storurile trase
Și-aștepți să vie ora mesii… 

Tristeți de străzi pustii și mute,
De ziduri vechi și cu fațade,
De edificii cunoscute
În care nu știi cine șade… 

De domicilii spațioase,
Cu flori la geam și cu salon,
Din care pe la ceasul șase
Auzi urlând un gramofon… 

Tristeți adânci de guvernante
Ce nu știu bine românește,
Și de flașnete ambulante
Cu papagal care ghicește… 

De cartiere suferinde,
De uși cu lacăte-n verigi
Și de dugheană care vinde
Fitil de lampă și covrigi… 

Tristeți de goarnă funerară,
Melancolii de cățeluș,
Uitat de cineva pe-afară
Să schiaune pe lângă uși… 

Tristeți romantice de fată
Cu nasul lung și demodat
Și de odaie mobilată
În care-a stat un magistrat… 

Tristeți adânci de pui de mâță
Zvârliți pe undeva, prin scai…
De copilaș urât, de țâță, 
Uitat de maică-sa-n tramvai…

Tristeți de garduri invalide,
De porți ieșite din țâțâni,
De doici care-au rămas gravide 
Și-acum li-i frică de stăpâni…

De ordonanțe fără leafă
Și de trăsură cu un cal
Și cu scapetul ras la ceafă… 
Tristeți de bâlci provincial,

De panorami, cu-o ferestruică
Și cu maimuța roasă-n dos,
Ce-ar semăna cu domnul Duică 
De-ar fi oleacă mai frumos…

Tristeți de cioară-mbătrânită
Ce stă așa, pe-un vârf de pom,
Și de fântână părăsită 
În care s-a-necat un om…

Tristeți pustii, molipsitoare…
De ce mă urmăriți mereu
Și, fie ploaie ori ninsoare,
Vă țineți scai de capul meu?...

George Topârceanu - Tristeți provinciale - asta pentru că eu aș putea scrie bine despre tristețile mele, dar dumnealui a făcut-o splendid despre ale sale :)

miercuri, 23 martie 2011

Liz

A murit Liz Taylor. S-au închis pentru totdeauna cei mai frumoși ochi de femeie pe care i-am văzut pe ecran. Și, dincolo de cele 8 mariaje și nu știu câte zeci de intervenții chirurgicale, despre care dau acum amănunte toate agențiile de știri, eu una am să țin minte acești ochi și mintea absolut frumoasă a unei dive care a fost, înainte de orice, o actriță splendidă și un prieten adevărat. A luptat împotriva SIDA și a discriminării, iar pentru mine asta e deja destul.

O leapșă. Fiindcă mi-a plăcut :)!

De la Lia, la liber, o leapșă frumoasă.

SUNT eu, în sfârșit

AȘ VREA să fiu la 647 de km distanță.

PĂSTREZ amintirile frumoase.

MI-AȘ FI DORIT să nu fiu victima unei tentative de viol.

NU ÎMI PLACE să fiu mințită.

MĂ TEM de bolile incurabile.

ÎMI PARE RĂU că nu am făcut, la timpul potrivit, ordine în viața mea.

ÎMI PLACE să fac dragoste.

NU SUNT superficială.

DANSEZ oricând cu plăcere, abandonându-mă muzicii.

CÂNT destul de frumos, zic unii :)

NICIODATĂ nu aș înșela.

RAR sunt deprimată.

PLÂNG ușor, dar nu pentru orice.

SUNT CONFUZĂ Hmmm, nu, nu mai sunt, sorry :)

AM NEVOIE de dragoste.

AR FI TREBUIT să ripostez mai des la loviturile venite de aproape.

AȘ PUTEA face orice. Pentru Ea.

vineri, 18 martie 2011

Trăiesc

Câteodată, într-un soi de avalanșă - mă obsedează iarna asta interminabilă, e clar! - mă ajung din urmă vechi dureri. Mă chinuie întrebări - din alea stupide, cu unde și de ce am greșit și ce-ar fi trebuit să fac și n-am făcut - mă amenință angoase, mă mai bântuie câte un vânt de schimbare crezută necesară. Mi se face frig și urât de mine și mă gândesc să trag oblonul așa vreo săptămână, ca să mă reconstruiesc, să-mi netezesc straturile înăuntrului meu complicat și plin de emoții neînțelese și să scot abia după aceea capul din nou în lume. Un cap impecabil fardat și cu sprâncenele periate - ăsta e semn rău, când îmi amintesc să fac asta, e bai mare! - pe care să-l port mândră, să sperii dușmanii cu el. Și exact când mă pregătesc să fug - nu, baby, de tine nu, tu îmi cunoști urâciunile și nu te-ai speriat, așa că tu ai voie oriunde în mine - moare cineva. Un cineva tânăr, care dispare cu demnitate, dându-mi cu lecția dorinței de viață peste nas. Și mi se face rușine de mine și de prostiile din trecutul meu mai mult sau mai puțin îndepărtat și de lipsa de recunoștință față de mine însămi pentru cine am reușit să realizez că sunt. Și roșesc. Și pe urmă, mulțumită că mi s-a reamintit cât sunt de norocoasă, mă ridic, mă scutur de umbre și trăiesc, iubind. E de ajuns.

Primăvară smucită

E o primăvară smucită și lipsită de strălucire. Iar asta mă obosește teribil. Ca să nu mai spun cât e de greu să-ți hidratezi și să-ți tonifiezi tenul cu mizeria de afară... Azi, sunt superficială. Mi-aș dori să fie curat, uscat și soare, să-mi pot pune ciorapi cu model și fustă mini, să-mi iau elan dintr-o eșarfă de mătase colorată. Și să uit că, în jurul meu, e încă iarnă și sunt toți răciți.

joi, 10 martie 2011

Foame

Mi-e foame de tine, iubito! Să te cotropesc, scurt, să nu ai timp de proteste. Și pe urmă, exact atunci când nu te mai aștepți la asta, când lupta ne va fi obosit puțin, să mă supun ție, să devin dintr-odată maleabilă, cu ochii umezi și mari, parcă pregătiți să-ți cânte serenade, cu zâmbetul tremurând, cu pielea arzând de nevoia de a fi a ta. Încă și încă. Până la capăt.

joi, 24 februarie 2011

Niciodată

Nu vreau să ne certăm definitiv. Niciodată. Nu vreau să lăsăm răutăţile lumii de afară în noi şi între noi. Niciodată. Nu vreau să le dăm dreptate idioţilor care fac statistici despre cuplurile gay. Niciodată. Până acum, reţeta noastră, aşa puţin probabil să funcţioneze cum pare uneori, privită din exterior, a mers de minune. Aşa că hai să nu ne schimbăm. Niciodată. Să nu ne luăm de bune, una pe cealaltă. Niciodată. Să nu subestimăm obstacolele, dar nici pe noi două. Niciodată. 
Şi da, ştiu, cică niciodată să nu spui niciodată. Dar eu, azi, am chef s-o fac. Aşa.

luni, 21 februarie 2011

Vreau să nu mai fiu eu

Mi-e dor să fug, să mă sui în primul tren, autocar, orice şi să plec. Să nu mai am responsabilităţi. Să nu mai răspund la telefoane. Să nu mai fiu eu, măcar pentru câteva zile. Să-mi dezbrac propria piele şi să alerg prin nişte păduri, pe după nişte munţi, să caut prin poieni brânduşe. Să mă dezvlănţui, să râd, să muşc dintr-o bucată de carne friptă pe jar, să beau vin roşu, aspru, dintr-un pahar aburit, să-mi ling buzele de zahărul unei prăjituri abia scoasă din cuptor, să joc strip-poker, să ascult muzică tare. Să nu mai fiu serioasă, să cânt, să mă fardez tare şi să joc biliard într-un bar aglomerat. Şi pe urmă să dorm, să dorm fără vise. Şi să fac dimineaţa cafea tare, să ies cu ea pe balcon, în frig, înfăşurată bine într-o pătură şi să o sorb, ascultând pădurea. 

joi, 17 februarie 2011

Iar urlu la lună

Cu siguranţă, faptul că mă uit la un serial cu vampiri nu are nicio legătură cu lipsa mea de somn din ultimele zile. Mai degrabă e luna, din nou plină. Încep să am nişte dileme. Oi fi vârcolac şi nu ştiu? Asta clar mi-ar complica viaţa. Cumva, mereu am avut senzaţia că, dacă teoria cu vieţile anterioare - eventual în altă formă decât cea umană - e valabilă, eu am fost o felină. Deşi mi-ar fi plăcut să fiu un mesteacăn. Lipsa de somn mă face să aberez. Vreau să dorm, în braţele tale, cu fereastra deschisă, aşa, ca să simţim frigul pe obraji, dar sub plapumă să ne fie cald şi bine. Să auzim liniştea.

luni, 14 februarie 2011

Jucându-mă de-a Valentina


Cine mă cunoaşte, ştie că sunt o romantică. Incurabilă şi fericită să fiu astfel. Nu-mi doresc serenade sub balcon - iubito, nu te spăria, ştiu că nu poţi cânta, faci alte lucuri de o mie de ori mai bine, deci nu-i bai! - sau, dacă mi le-aş dori, ar fi la Veneţia, din gondolă, aşa, ca să fie şi decorul perfect :) şi să le cânte un profesionist, tu să şezi frumos lângă mine şi să mă săruţi, mai bine!. Nu vreau neapărat inimioare din pluş roşu cu scris roz (da, roz pe roşu, oroare, ştiu, dar există!), nici măcar din turtă dulce, deşi îmi place. Dar, pot să spună orice or spune toţi combatanţii care nu vor Valentine's Day, eu vreau! Vreau orice are legătură cu dragostea fiindcă sunt îndrăgostită! Prefer orice manifestare a iubirii, cât de siropoasă ar fi ea, decât o manifestare, fie şi mică, a urii. Aşa că să mă lăsaţi în pace voi, oamenii acri care nu vreţi să sărbătoriţi azi! Pun pariu că, de fapt, nu sărbătoriţi nicicând sentimentele, ba, mai mult, probabil nici nu admiteţi că le aveţi, asta nu e de bon ton! Da, ştiu, ne-au invadat americănismele. E drept. Dar nu-mi spuneţi că nu beţi cola la film, că nu vă cred. Şi nu-mi spuneţi că nu mâncaţi nimic tip fast food, niciodată, că iar nu vă cred. Şi, mai ales, nu-mi spuneţi că nu vă uitaţi la succese hollywoodiene de box office, că asta e chiar culmea. Ah, şi, ca să nu uit, n-am nimic împotriva Dragobetelui, săracul. Adică, nu mă împiedică nimic să sărbătoresc şi pe 14 şi pe 24 februarie şi, dacă aşa vreau eu, şi în fiecare joi de după prima marţi de când mi-a trecut ciclul. Cui nu-i convine că eu, azi, zâmbesc tâmp şi îi trimit iubitei mesaje, n-are decât să privească în altă parte. Mai ales dacă a fost întors de la sân, că, azi, n-am chef să mă deoache nimeni. Nu de alta, dar sunt frumoasă, strălucesc toată şi nimic nu e întâmplător. Sunt îndrăgostită. Şi mă iubeşte. Şi n-aveţi decât să crăpaţi toţi de ciudă. Na!  

joi, 10 februarie 2011

A te sinucide sau a nu te sinucide

Mă întreba recent cineva, persoană respectabilă şi trecută prin viaţă, dacă m-am gândit vreodată să mă sinucid. Aparent, cică orice om inteligent se gândeşte măcar o dată în viaţă la această posibilitate de a-şi încheia socotelile cu lumea. Ei bine,  eu una nu m-am gândit până acum şi, sincer, nici nu mă văd făcând-o vreodată. Iubesc viaţa cu ardoare, trăiesc fiecare zi cât mai frumos posibil. Încercările nu m-au ocolit, au fost cu siguranţă momente în care am simţit că nu mai pot, dar nu mi-a trecut prin cap să mă sinucid. Nu ştiu dacă asta mă face mai puţin inteligentă şi nici nu mă prea interesează. Se spune că îţi trebuie mult curaj ca să te sinucizi. Eu cred că, dimpotrivă, e o dovadă de laşitate. Mi se pare mult mai greu să faci faţă dificultăţilor, să îţi depăşeşti propriile limite, să găseşti resurse pentru a renaşte din propria cenuşă. Voi ce credeţi?

luni, 7 februarie 2011

Lecții

Am învățat răbdarea într-un mod de care nu mă credeam in stare. Și am mai învățat că în fiecare zi te pot iubi mai mult decât în precedenta. Și că sunt frumoasă fiindcă tu mă vezi așa. Din pricina ta, am devenit curajoasă. Sau în cinstea ta. Nici eu nu mai știu și poate că nici nu prea contează. Mi-aș dori doar să nu-mi iei curajul drept inconștiență. Deși, chiar dacă e așa, asta tot de la tine am învățat. Până nu plonjez în gol, nu mi se dezvăluie limitele propriului eu. Până nu mă autotestez, nu mă cunosc.Și, dacă nu mă cunosc, m-aș putea iubi cu sinceritate? Iar dacă eu nu m-aș iubi cu adevărat, aș mai putea eu oare să-ți primesc dragostea? E cel mai frumos dar din viața mea, asta să știi.

joi, 3 februarie 2011

Anticariatul din visul meu

De la Pinocchi0 am primit o leapşă bună de tot, aşa, ca un pişcot cu ciocolată, lângă o cană cu lapte fierbinte şi cu multă cacao. Pentru doamna Nartica, zice prietenul meu să descriu trei obiecte care nu ar trebui să lipsească din anticariatul visurilor mele. Trei obiecte sunt tare, tare puţine, dar am să încerc :).

1. Evident, cărţi, dar, pentru mine, cartea ideală ar fi o ediţie veche, în franţuzeşte, a Contelui de Monte Cristo. Sau ediţia princeps a cărţii lui Radu Tudoran "Toate pânzele sus".
2. Un samovar maiestuos, greu, din argint, unul care să-ţi cânte la ureche, în ruseşte, cu acompaniament de balalaică, poveştile cu troici trase de trei cai şi cu zăpezi nemaivăzute.
3. O sofa turcească, joasă, cu narghileaua alături şi cu un şal greu, brodat cu mătase roşie şi cu ciucuri grei în colţuri.

Iar leapşa merge, dacă binevoiesc, la Camelia , Liz şi Vrăjitorul de Cărţi.

marți, 1 februarie 2011

Eminescu era pitzi!

           Din start spun o chestie, adresată tuturor acelora care vor sări cu criticile că am deranjat simbolul naţional: îmi place Eminescu. Adică îmi plac o mulţime dintre versurile lui şi cred că era un jurnalist tare bun, aşa, cu limitele epocii în care a trăit. Dar mă irită încercarea de a-l face nu ştiu ce erou, de a-l dezumaniza. Era om şi el şi nimic din cele omeneşti nu i-a fost străin. 
          De pildă, recent, am aflat o chestiune demnă de interes, din perspectiva actualelor purtătoare de poşete. Eminescu pare să fi avut o valiză Louis Vuitton. Adică valiza cu pricina, aflată acum în colecţia de artefacte preţioase a lui Cristian Ştefănescu din Bucureşti, i-a aparţinut sigur poetului, numai că, pe vremea aceea, producătorul francez încă nu aplica etichete pe valize. Cunoscătorii spun însă că modelul şi materialele folosite susţin ideea, cu atât mai mult cu cât valiza, care are aplicate multe etichete din locuri pe care sigur poetul nu le-a vizitat, a fost achiziţionată la mâna a doua, fiind ,chiar şi aşa, extrem de scumpă.  
         Un alt obiect scump, care a petrecut mult timp prin casele de amanet, după cum însuşi poetul recunoaşte în unele dintre scrisorile către Veronica Micle, este un ceas primit cadou de la tatăl său. Potrivit istoricului literar Graţian Jucan, „e un ceas de aur, de buzunar, cu 3 capace: unul în faţă şi două în spate. Pe capacul din faţă e gravat un monogram: E.H., desigur iniţialele vechiului proprietar. Pe capacul din spate, la mijloc, e reprezentată o floricică. Pe verso, în interior: k/18 (18 carate); 21180; P.F. Pe capacul din interior N 27780. Echappement a ancre ligne droite 15 rubis; Balancier Chronometre; Spiral Breguet. Pe verso: 21180. E un ceas cu cheie, de 77 grame greutate si un diametru de 46 mm". Valoarea ceasului, care costase 40 de galbeni - cât o cireadă de vaci - se justifica, astfel: era un Breguet. Asemenea ceasuri au avut Maria Antoaneta, Napoleon Bonaparte, Stendhal, Puşkin, Alexandre Dumas, Max Jacob, Winston Churchill etc., iar astăzi le întâlnim la Putin, la Sarkozy şi la regina Angliei. Semn că Eminescu nu era nici pe departe poetul sărac şi oprimat pe care ni-l descriau înainte de '90 manualele comuniste, ci era un aristocrat, cu toate atributele genului. Un pic pitzi, aşa, dacă ne gândim că singur mărturisea că îi place să se fudulească, la promenadă, cu ceasul său. Pe care însă nu întârzia să spună că l-ar amaneta rapid, pentru a-i putea plăti drumul de la Iaşi la Bucureşti Veronicăi, chiar în perioadele lui cele mai negre din punct de vedere financiar.

duminică, 30 ianuarie 2011

Răbdare

Câtă răbdare poți să ai? m-ai întrebat, îngrijorată. Și mi s-a umplut sufletul de tandrețe, așa, hoțește, n-am văzut-o venind. M-am văzut în schimb peste ani, bătrână, împletindu-ți totoși - ei bine, vorba fie între noi, de fapt totoșii poate ai să ți-i alegi singură, vor fi de piele, eleganți, cu ștaif :) - și tu întrebând, din fotoliul celălalt, de sub lampadar, '' Câtă răbdare poți să ai tu, pui?''. Și eu, zâmbind ca întotdeauna, am să-ți răspund ''Oricâtă, dacă e pentru tine, minune!''. Ca și acum. Fiindcă meriți. 

Woman knitting - by Martin Driscoll

joi, 27 ianuarie 2011

Norah Jones & Bob Dylan - ''I'll be you, baby,tonight''
   
  Asculta  mai multe  audio   diverse

miercuri, 26 ianuarie 2011

Cât de invidioase sunt femeile - o discuţie

Discutam eu cu iubita despre femei. Mai exact, despre cât de capabile sunt ele (a nu se înţelege de aici că mă exclud din categorie :)) să admire deschis o altă femeie, o prietenă, o amică, o cunoştinţă, în fine, pe cineva de care nu sunt atrase (că asta e deja o altă discuţie). Şi eu am zis că nu sunt. Adică, să ne înţelegem, o femeie care va spune despre o alta că e frumoasă, deşteaptă şi devreme acasă şi chiar crede ce spune e o raritate. În cel mai bun caz. De regulă, dacă spune asta, exagerează măcar la unul dintre capitole şi o ştie şi ea. Sau spune despre cealaltă că e frumoasă şi gândeşte "Ei, are nasul cam mare, da' în rest, merge". Ori zice că e deşteaptă dar, în sinea ei, "în niciun caz nu e de calibrul meu". Sincer, mie nici măcar nu mi se pare o chestie aiurea, fiindcă, până la urmă, e în noi toate o anumită formă de competitivitate, copios stimulată prin veacuri de necesitatea de a concura pentru supravieţuire, care ne determină, fie şi în subconştient, să le găsim defecte rivalelor. Dar, frate, eu una măcar recunosc, atât cât pot eu de cinstit, că nu admir aşa, fără rezerve, alte femei. Decât dacă sunt cele pe care le iubesc şi aici există nuanţe. În rest, da, o să-i spun unei prietene că îi stă bine cu o anumită culoare sau că îmi place tunsoarea ei cea nouă ori culoarea unghiilor, dar asta numai dacă e real. Dar n-o să-i spun nimănui (cu excepţia iubitei) "eşti splendidă". Nici măcar dacă este. Sau mai ales dacă este. 

duminică, 23 ianuarie 2011

Lumânări

Am aprins toate lumânările, ca să-mi inunde sufletul lumina ta. Şi mi-am amintit seri frumoase, nopţi arzânde, mi-am amintit contururile trupului tău şi cum îţi simt zâmbetele când îţi lipeşti obrazul de al meu. Şi ţi-am mângâiat părul, în gând, şi ţi-am sărutat tâmplele. Şi te-am iubit.

miercuri, 19 ianuarie 2011

Insomniacă de ocazie

Am nopţile mele când nu dorm. Le-am avut de copil, nu le iubesc, dar m-am împrietenit, cumva, cu ele. Le respect puterea de a mă ţine trează, mai ales când e lună plină. Aşa că iau o carte sau mă uit la seriale uşurele, poliţiste, cu ceva ştiinţă amestecată pe acolo, suficient de complicată, în varianta lor americănească fără subtitrare-pirat, încât să nu mă mai pot gândi la altceva. Fiindcă, ştiu eu bine, încă de la vreo câţiva anişori, lipsa somnului şi întunericul nasc monştri. 
Copil fiind, îmi imaginam că i-a omorât cineva pe ai mei. Habar nu am de ce, poate că văzusem vreun film vechi cu cowboy la televizor, cert este că vedeam scenariul cu ochii minţii şi totul mi se părea extrem de real. Drept pentru care mă duceam tiptil la ei în dormitor, să văd dacă mai sunt. Şi erau. Şi - mulţumesc frumos pe această cale mami şi tati - nici nu făceau oareşce, ci dormeau disciplinat, că a doua zi se duceau la slujbe. 
Când am crescut, insomniile ori îmi răpeau, pe rând, cei mai buni prieteni - dragii mei, numai eu voi şti pe câţi dintre voi v-au îmbolnăvit de leucemie insomniile mele (da, văzusem Love story şi făceam proiecţii bizare, asta e) - ori mă despărţeau, din motive apocaliptice, de iubit/iubită. Adormeam de regulă spre dimineaţă, complet stoarsă. 
De la o vreme însă, insomniile mele sunt mult mai rare. Şi, atunci când apar, motivul e unul "de bine" - tu ştii, minune :) - iar efectele nu mai sunt catastrofice. Chiar mi se face dor de insomniile mele, uneori. Mai ales vara, totuşi, când te poţi plimba noaptea pe străzi şi poţi visa şi... Hm, mai bine mă culc, iar visez cu ochii deschişi.

duminică, 16 ianuarie 2011

Unele lucruri doar SUNT

Am fost mereu fascinată de întrebări. În epoca celebră pentru orice copil a lui "De ce?" mi-am innebunit părinţii. Până când tata, exasperat, săracul, a făcut o chestie genială: mi-a spus să mă gândesc eu DE CE se întâmplă unele lucruri. Să-mi dau singură răspunsuri. Evident, nu mereu le nimeream :). Dar, aşa, am devenit o persoană cu o imaginaţie debordantă şi, nu mai puţin important, am învăţat să despic singură firul în patru. Atribut uneori supărător al persoanei mele, dar care m-a ajutat să ies, singură, din multe blocaje.
Pe parcursul vieţii şi, mai ales, în ultimi doi ani, am învăţat însă o altă lecţie, cel puţin la fel de importantă. Unele chestii pur şi simplu SE ÎNTÂMPLĂ. Unele lucruri, sentimente, stări de spirit pur şi simplu SUNT. Şi bune, şi rele. Odată ce am înţeles asta, viaţa mea a devenit mult mai frumoasă. Poate nu mereu mai simplă, dar mai clară. Şi, lucru esenţial, vivabilă. SUNT cine SUNT. TE IUBESC fiindcă TE IUBESC. Mie îmi ajunge. Cât despre întrebări, mi le pun în continuare şi îmi răspund la ele. Dar nu mă mai cramponez nici de întrebări, nici de răspunsuri. Nu mai am 3 ani. 

marți, 11 ianuarie 2011

De ce nu mă plac uneori

Uneori nu mă plac. Mă uit în oglindă şi îmi văd doar defecte, mă uit în mine şi totul mi se pare deşertăciune. Aceste momente sunt, din fericire, scurte şi rare, umbre strâmbe ale unui ieri pe care aş vrea să-l uit. Din nefericire, nu ne putem uita pe noi înşine, nici atunci când ne străduim din cale afară. Sau poate tocmai atunci. E uimitor cât de mult rău pot face indiferenţa şi incapacitatea de fi empatic. Atunci când nu mă plac, sunt din nou în trecut, strivită sub lipsa de înţelegere a unor oameni care pretindeau - şi poate chiar o credeau sincer - că mă iubesc. Revin în prezent, când sunt iubită mai mult decât credeam că este posibil, şi îmi dau seama că, de fapt, dragostea adevărată este, în primul rând, înţelegere. Puterea de a te pune în pielea celuilalt şi înţelepciunea de a recunoaşte devotamentul adevărat, atunci când acesta există. M-ai învăţat multe, iubito, dar, în primul rând, m-ai învăţat să mă iubesc. Chiar şi atunci sau mai ales atunci când nu mă prea plac.

luni, 3 ianuarie 2011

Gânduri amestecate

Una peste alta, cu bune şi mai puţin bune, au trecut şi sărbătorile astea. Pentru anul ce abia a început, am gânduri amestecate. Nu neapărat dorinţe multe, mai degrabă una şi bună, dar idei diferite şi care, sper eu, vor prinde  contur. N-am mai scris nimic special de Crăciun sau de Revelion, aşa că profit să vă urez vouă, tututor celor care mă citiţi, un an mai bun, cu linişte, cu dragoste şi intimitate împărtăşită, cu prieteni aproape de suflet. Să fiţi atât de buni pe cât puteţi fi, eu am să mă străduiesc să fac la fel :)!