Zicea iubita ieri o chestie deşteaptă: doare când spui cuiva adevărul, mai ales când adevărul tău nu coincide cu al lor. De regulă, spun adevărul. Adică, în lucrurile care chiar contează, în discuţiile cu oamenii care chiar înseamnă ceva pentru mine. E drept, nu spun oricui, oricum şi oricând tot adevărul. Dar, de cele mai multe ori, şi când fac asta grija mea se îndreaptă mai mult către ceilalţi, decât către mine. Rareori am minţit ca să îmi scap pielea şi asta, de regulă, se întâmpla când eram foarte mică - nu ştiam, din nefericire, pe atunci, că oricum, chiar dacă aş fi spus exact ce s-a întâmplat, n-aş fi păţit absolut nimic rău :). Acum, de câte ori s epoate, prefer să spun exact ce gândesc, mă scuteşte ulterior de explicaţii sau de minciuni suplimentare, după caz. Evident, cine zice că mereu e ca o carte deschisă, e ori nebun ori minte :). Să fim serioşi, asta nu e societate în care să fii complet sincer. Oricine minte cu câte ceva: pe sine, pe şefi, pe subalterni, pe iubiţi/iubite/soţi/soţii/fraţi/copii etc. Ce nu înţeleg eu, la oamenii care mint cu uşurinţă, este absurda pretenţie de a li se spune adevărul: adică, frate, dacă ştii că tu eşti capabil să te uiţi în ochii omului şi să-l minţi, cum te aştepţi să ţi se spună adevărul? Şi, atunci când, în mod excepţional, ţi se spune adevărul, de ce te enervezi oare? Sau întrebarea era una retorică:))? Asta, clar e.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu