luni, 29 aprilie 2013

Happy toes

De la ploile reci, de asortat cu pantofi negri cu șiret, am trecut direct la sandale, iar degetele mele de la picioare sunt din nou fericite. Nu știu de ce, dar libertatea de a-mi mișca independent degetele îmi dă o stare de bine profund. De aceea îmi plac verile indiene, de aceea nu mă deprimă adaptarea destul de greoaie la temperaturile de vară când abia am ieșit din galoși. 
Îmi plac zilele lungi care se termină în pat. Nu în somn. Zilele acelea în care simți că abia tragi de tine, dar în care găsești mereu energia pentru încă o nebunie. Și acum, că mi-am fumat țigara de după stând de vorbă cu pisica de pe balustrada balconului blocului de vizavi, pot să și dorm. Cuminte, cu grămada mea de perne organizată de jur împrejurul meu și, evident, cu degetele de la picioare afară din pilotă (urăsc paturile de hotel din ăla fancy unde îți vâră plapuma sub saltea și ești parcă prizonier). 

joi, 11 aprilie 2013

Terapie anti-mârlănie

Aseară m-am uitat din nou la ¨Sunetul muzicii˝. Nici nu mai știu a câta oară era, dar am simțit nevoia să mă apăr cumva de mârlănia și de nimicnicia care au copleșit această lume. Știu, nu e foarte matur să te ascunzi, dar, uneori, doar așa reușesc să rezist. Cu muzică și bun gust, cu povești frumoase. Și, când cântam ¨Do, re mi...¨ în gând, cu ei, zâmbeam. Pe jumătate, dar zâmbeam.

sâmbătă, 6 aprilie 2013

Mâine voi fi curajoasă

Ploile de primăvară sunt aici: nebunatice, imprevizibile sau îndelung anunțate la meteo, vin când vor și pleacă la fel. Îmi place să le ascult cu fereastra deschisă, parcă în fiecare an sunt aceleași și totuși diferite, mai grele sau mai ușoare, ca și gândurile. Spală florile cireșilor - care iar au apărut peste noapte, albind cartierul, exact în seara când eu am muncit până la opt și acum se dau mari că sunt vedete în Japonia - și praful adunat pe lângă borduri, în urma lor miroase a curat, fie și doar pentru o după-amiază. Mi-e dor să mă plimb prin ploaie și să nu-mi pese că răcesc, dar parcă în fiecare an fac asta tot mai rar, tot mai puțin. O fi pentru că îmbătrânesc sau poate mi-am rătăcit pe undeva dramul de nebunie care mă face să fiu cine sunt, nu cine cred ceilalți că sunt. Azi am fost casnică, am privit ploaia de la fereastra bucătăriei, în timp ce găteam, simultan, trei feluri de mâncare. Mâine am s-o înfrunt însă, dacă mai vine. De când mă știu mi-e frică de tunete și fulgere, dar mâine, promit, am să fiu curajoasă.

În foto: niște nori care mi-au plăcut:)

luni, 1 aprilie 2013

Cerul nostru

Un petec de cer ne va cuprinde oricând. Ne vom așeza pe spate, cap lângă cap, vom privi cum trec norii și-i vom asemăna cu lucruri diferite. Vom număra apoi stelele, cu atenție, să nu ne scape una mică, din colț. Steaua noastră, mereu strălucitoare. Ne vom zâmbi complice, mă vei răsfăța îngrozitor, te voi chinui teribil. Sau poate invers. Ne vom pândi, în dimineți albe, lăptoase, primul surâs, prima privire. Ne vom cerceta degetele de la picioare și pielea subțire a gâtului, vom râde și vom plânge și ne vom îmbrățișa. Vom avea discuții savante, cu argumente complicate și perfectibile, dar vom și râde ținându-ne cu mâinile de burtă la un banc vechi, doar fiindcă atunci asta vrem să facem. Fiindcă putem. Nu avem poate libertatea de a fi exact cine vrem, unde vrem, dar, cel puțin, avem cerul nostru. Sub el, suntem mereu noi.