luni, 27 martie 2017

Daţi-mi primăvara înapoi!

Primăvara asta, vorba poetului, nu-i decât o copie. Şi poate că mi-ar plăcea s-o văd cum îi plouă şi îi ninge aşa, dintr-o cabană de munte - eventual dintr-o mansardă, aşa ce-mi plac mansardele:) - dar în oraş, între bălţi de diferite dimensiuni, apă adunată la borduri, noroi adus din spaţiul cândva verde de maşinile care n-au alt loc de parcare, sfârşitul ăsta de martie e deprimant. Noroc de zarzări şi cireşi, că au înflorit şi au mai schimbat aerul. Nu mă plâng, însă. Viaţa e frumoasă, dacă ştii să te bucuri de tot ce ai, iar eu am multe motive de bucurie. Numai că, sincer, aşa aş vrea să vină căldura, aşa m-am săturat de frig în oase, de dureri reumatice (nu râdeţi, nu râdeţi, o să vă vină şi vouă rândul :D), de umezeală şi ploaie rece, interminabilă. E ca şi când vremea îmi face în ciudă; când trebuie să lucrez sau sunt prinsă în treburi casnice fără posibilitate de amânare, e frumos şi călduţ, numai bun de făcut fotografii pe malul Dunării. Când sunt liberă ca pasărea cerului, se supără barometrul pe mine, temperatura scade cu zece grade într-o singură noapte, plouă de parcă mâine n-ar mai fi zi, pe scurt, e un timp de tot rahatul, scuzaţi-mi franţuzeasca! 
Frate, să se hotărască odată: ori e primăvară, ori nu, să ştim o treabă! Cred că o arunc din garderobă hainele intermediare, că sunt inutile, nu ai când să le porţi, treci direct de la pulovere la tricouri şi de la bocanci la sandale, fără pantofi, pardesie şi eşarfe de mătase. Şi să zicem că n-ar fi aşa un bai lipsa pantofilor cu baretă pe gleznă, dar fără eşarfe, eu nu pot, clar! Fac deci o moţiune: mie daţi-mi primăvara înapoi! 

luni, 13 martie 2017

În dragoste, gest prea mic nu există

Dacă ne-am opri mai des, în goana noastră nebună după bani şi onoruri, să vedem ce se întâmplă în jurul nostru şi să simţim ce se întâmplă în noi, poate că şi viaţa ne-ar fi mai frumoasă. Timpul pe care nu ni-l îngăduim pentru micile bucurii se transformă, rapid, în frustrări. 
Practic, nicio clipă nu se retrăieşte, o ocazie pierdută nu se întoarce, un gest frumos nefăcut la momentul potrivit devine tardiv, iar o viaţă de regrete ne transformă, iremediabil, în umbre ale celor ce-am fi putut fi, dacă doar ne-am fi îngăduit să zâmbim unei flori înmugurite, să ne bucurăm de veştile bune primite de alţii, să ne reîndrăgostim de omul de lângă noi în fiecare zi, fără motiv, doar pentru că ne-am acordat răgazul de a-i admira zâmbetul, de a-l privi cum doarme, de a-i descânta încruntarea când visează urât. 
Se spune că fericirea e în lucrurile mici, o fi, n-o fi aşa, n-am habar, ştiu doar că nu există un gest prea mic. Orice lucru pe care îl facem lipsiţi de egoism, pentru că aşa îi place persoanei iubite, ne transformă şi ne îmbogăţeşte. Asta nu înseamnă să dăruim la nesfârşit fără să primim niciodată, lipsa de echitate într-o relaţie va dăuna, mai devreme sau mai târziu. Tot ceea ce trebuie să facem este să fim sinceri faţă de celălalt şi faţă de noi înşine: să spunem ce ne place şi ce nu, să indicăm, într-un fel sau altul, dacă un anume gest nu ne-a fost pe plac şi, cel mai important, să încurajăm la celălalt lucrurile care ne-au adus bucurie. Şi să le facem la rându-ne. 
Pentru mine, dacă ai stat ani de zile cu un om şi nu ştii cum îşi bea cafeaua, înseamnă că nu te-a interesat, de fapt, şi că ai trecut prin relaţia cu pricina ca gâsca prin apă. La fel, dacă stai lângă un om ani, nu se poate să nu observi că îl enervează că n-ai pus bine capacul pe găleata de gunoi sau că nu se aşază la masă până nu are absolut tot ce i-ar trebui la îndemână. Dacă îţi pasă, sunt lucruri pe care le vezi, le simţi, le ştii aşa cum ştii, instinctiv, că trebuie să-ţi pui maiou când afară sunt -15 grade. 
Găsiţi răgazul să aflaţi ce anume vă trebuie de la dragoste şi, de fapt, ce vă trebuie de la viaţă. Aşa, veţi iubi frumos şi rotund şi, dacă aveţi şi ceva noroc, sunt şanse să primiţi o dragoste asemenea. Iar asta, dragilor, chiar nu-i puţin lucru!

luni, 6 februarie 2017

Iubirea ne trebuie zilnic

Avem zile mai bune şi zile mai proaste. Poate cea mai bună metodă să aflăm care ne sunt cu adevărat prietenii este să-i ţinem aproape şi într-una dintre zilele proaste. Dacă nu fug după ce ne văd partea cea mai întunecată, atunci e bine, înseamnă că avem şi ceva bun de oferit, în schimbul toanelor, al proastei dispoziţii şi al nemulţumirii chiar fără motiv cu care ne luptăm uneori. 
Când iubim, ni se pare mai simplu, de parcă omul de lângă noi ar trebui, by default, să ne înghită toţi nervii, toate nemulţumirile, toate neîmplinirile. Ei bine, nu. Nu de aia iubim, acel "la bine şi la rău", mai mult sau mai puţin oficial, recunoscut etc nu înseamnă că putem fi oricât de mitocani cu cel/cea de lângă noi şi că trebuie să ne suporte. Şi, evident, nici viceversa. E important să fim noi înşine cu omul iubit, fiindcă, altfel, nu vom fi niciodată siguri că ne iubeşte pe noi, aşa cum suntem, cu hachiţele noastre sau că iubeşte un ideal care nu vom fi niciodată, o proiecţie a propriilor sale dorinţe, aspiraţii. E la fel de important să nu uităm că, oricât de mult ne-ar iubi, omul de lângă noi este exact asta: OM. Cu zile bune şi zile proaste, cu temeri, cu zâmbete şi cu lacrimi, un om independent şi, totuşi, atât de dependent de noi şi de stările noastre.  
Nu uitaţi să-i spuneţi celui drag că-l iubiţi. Nu doar marţea viitoare, ci în fiecare zi, dacă se poate. Şi să-i spuneţi "Iartă-mă", când îi greşiţi, "Te rog frumos", când îi cereţi ceva şi, în genere, ce OM minunat este, înainte de a fi bărbat sau femeie. Iubiţi-vă mult!