Laţul urii aproapelui

Ura se strânge ca un laţ în jurul nostru. Un laţ sufocant, din care nu se întrevede posibilitate de scăpare. Oricât de mult ne-am dori, oricât ne-am spune că mâine va fi mai bine, acest mâine pare să se îndepărteze din ce în ce mai mult. Îmi amintesc abrogarea celebrului articol 200, cât de multe am crezut că va schimba, ce fericire interioară am avut, chiar dacă, pe atunci, nici vorbă să fi îndrăznit vreo demonstraţie publică de afecţiune sau orice gest care ar fi putut fi interpretat. Frica era prea profundă. A fost nevoie de o maturizare dureroasă pentru a ajunge în situaţia în care nu prea îmi pasă de reacţia publică. Şi acum, văzând cum societatea românească se întoarce la atitudini de secolul trecut, cum de jur împrejurul nostru ţări considerate progresiste au regresat în domeniul protecţiei drepturilor omului şi în special ale persoanelor LGTBQIA, mă apucă o groază ca atunci, în anii '90, când ştiam că a merge de mână cu o altă femeie pe stradă putea fi echivalent cu închisoarea, cu abuzul sexual sau chiar cu moartea. 

Ni se spune adesea că trebuie să fim mai vizibili, că oamenii din jurul nostru ne vor accepta atunci când vor realiza că suntem ca şi ei, persoane obişnuite, cu slujbe obişnuite, cu facturi şi probleme obişnuite. Ei bine, acest ideal mi se pare din ce în ce mai îndepărtat. Asta fiindcă oamenii nu vor să îi accepte pe cei diferiţi, pentru că prejudecăţile sunt mai puternice decât empatia. Nici măcar nu contează dacă este culoarea pielii cea care ne diferenţiază, dacă este limba pe care o vorbim, religia în care am fost crescuţi sau în care am ales să ne trăim viaţa. Este în oameni o răutate care îi îndeamnă să condamne ceea ce nu doar că nu înţeleg, dar nici nu vor să încerce să înţeleagă. Iar în absenţa unor reglementări legale clare, unele care să le permită familiilor formate din persoane de acelaşi gen să existe în aceleaşi cu condiţii cu cele hetero, schimbarea necesară nu va veni din interiorul societăţii. Să fim serioşi, oamenii nu sunt în stare să arunce gunoiul la coş în absenţa amenzilor care să-i oblige la asta. Se aşteaptă cineva să accepte lelea Floarea de la sine că vecinii de la 2, dealtfel băieţi buni şi săritori, care o mai ajută la cărat lucruri grele, nu sunt verişori, cum credea ea, ci soţi? 

Şi noi ce facem, votăm sau nu?...

Aproape un an de când n-am mai scris pe blog. Uneori, scriu în gând postări pe care pe urmă nu le mai pun şi aici. Alteori încep să scriu şi pe urmă viaţa se întâmplă, lăsându-mă cu drafturi inutile, pe care n-am chef să le mai termin.
Mă dor atât de multe din lucrurile care ni se întâmplă sau se întâmplă şi avem impresia că nu nouă, dar de fapt...
E război în Siria, Rusia e tot foarte aproape de noi, ne suflă Putin în ceafă, dar, şi mai grav, e război în ţară, ne-au separat ultrareligioşii în "noi" şi ceilalţi, se pregăteşte un referendum în care să ni se mai zică, încă o dată, că noi nu avem dreptul să ne iubim cu hârtie de la Primărie, ci doar pe ascuns, în dormitor, neapărat în dormitor, să nu mai vorbim de bucătărie, baie şi alte debarale care pot fi la fel de bine folosite în scopul sexual neprocreator în care AM ALES să ne folosim trupurile.
Mi se face aşa o greaţă când văd şi aud părerile unor oameni care nu au fost nicicând în situaţia să nu poată iubi pe cine vor, să nu poată să-şi coasigure soţul/soţia, să nu poată să facă nimic din lucrurile absolut fireşti. Nu poţi şti nimic, până nu trăieşti. Poţi încerca să te pui însă în pielea celuilalt şi să înţelegi că nu e uşor. Că nimeni nu ar alege să fie urât, dispreţuit, discriminat, bătut sau chiar omorât pentru că iubeşte pe cine iubeşte. Că poţi alege să fii fericit sau să te complaci într-o minciună, să pretinzi că eşti fericit într-o viaţă care nu îţi aparţine. Şi poţi pretinde o vreme, unii au făcut-o pentru câţiva ani, alţii pentru câteva zeci de ani, dar, mai devreme sau mai târziu, tot cedezi psihic. Ori îţi cauţi uitarea în alcool, ca să te poţi preface că iubeşti, că faci sex etc, ori recurgi la droguri, ori la ambele sau, pur şi simplu, mori. Îţi trebuie curaj să alegi să trăieşti, să fii fericit, îţi trebuie curaj să îţi cauţi jumătatea şi să recunoşti că ai găsit-o. Şi pe urmă să lupţi pentru fericirea ta, zi de zi. Cu tine, cu voi, cu temerile inerente, cu toate nesiguranţele şi nebuniile aferente oricărui început. Dar, ca şi când toate astea n-ar fi suficiente, mai trebuie să te lupţi şi cu restul lumii. Cu ignoranţa şi cu ura unor oameni cărora, de fapt, nu le faci nimic. Oameni de la care nu ţi-ai dori, de fapt, decât să te lase în pace aşa cum şi tu îi laşi în pace. Mă uitam la ce scriam pe bloc prin 2010 şi constatam, cu tristeţe, că dorinţele mele pentru următorii nouă ani sunt departe de a se fi îndeplini şi nici nu au vreo şansă până la anul. Departe să acceptăm căsătoria între persoane de acelaşi sex, ne pregătim să modificăm Constituţia aşa încât acest lucru nici să nu fie vreodată posibil (cel puţin atâta timp cât ne ghidăm după această Constituţie). Între timp, statul continuă să ne perceapă impozite şi taxe (ba chiar mai multe decât cetăţenilor straight, după cum spuneam mai sus) şi, din ce se aude, urmează să ne impună şi o taxă pentru celibat, pentru că, nu-i aşa, pe hârtie suntem singuri... Mai rău, nici nu ştiu dacă ar trebui să ne ducem să spunem "nu" la referendum sau, cum susţin unii, ar trebui să stăm acasă, în speranţa (deşartă, după părerea mea) că n-or să se prezinte la vot suficienţi cetăţeni pentru validare... 

Ce nu-mi place azi

Nu-mi plac multe lucruri, constat. Nu-mi place că oamenii spun şi scriu "ca şi" chiar şi atunci când fără "şi" nu s-ar produce cacofonie. Nu-mi place că oamenii nu zâmbesc pe stradă. De fapt, nu prea mai zâmbesc. Nu-mi place că oamenii nu mai au răbdare să asculte opiniile celor care nu sunt de acord cu ei şi că, în loc de discuţii elegante în contradictoriu, se aruncă în războaie pline de vulgarităţi şi de otravă, care nu folosesc nimănui. Ce s-o fi întâmplat oare cu "Let's agree to disagree"? Nu-mi place vremea capricioasă ca o femeie nesatisfăcută. Nu-mi plac autobuzele pline şi fără ventilaţie. Îmi plac spaţiile deschise, îmi place vântul în păr, îmi plac revederile cu oameni dragi. Mi-aş dori să nu mă mai doară nimic, mi-aş dori să fiu mai nesimţită uneori, să mă pot detaşa de urâtul din jur. Nu-mi iese decât uneori, dar e bine şi aşa. Mă înconjor cu muzică şi cu lucruri colorate, port mov. Mă refugiez în mine.

Să râdem (de altele) ca să nu (ne) plângem

Eu, când sunt tristă, râd. Ca să nu plâng. ”Să nu plângi de față cu lumea străină, or să creadă că ești o mâță leșinată”, îmi spunea bunica. S-a cam prins, chiar și acum, după o viață de om, mi se întâmplă rar. Să râdem, deci. 

Categoria dezastre de modă: vineri am văzut, în troleu, două catastrofe. Prima avea cam 60 de ani sau peste, dar asta nu e o scuză. Era îmbrăcată cu fustă maro cu flori bej, cu bluză roz cu niște dungi mai fucsia, avea un taior gri în dungi, poșetă neagră și pe cap o eșarfă maro cu altfel de flori bej. Oroare. Cea de-a doua avea cred sub 30 de ani, ciorapi gri închis lucios, cu model negru (să mor dacă am știut că există așa ceva), fustă gri-verzulie, cu aplicații de flori, bluză neagră și taior gri sare cu piper și cu altfel de model cu flori negre. Bonus, pantofi albi cu baretă pe gleznă șiii, cireașa de pe tort, în păr o bentiță verde cu floare neagră. Ansamblul era uluitor, parol. 

Și, tot din categoria gafe, văd aseară pe Fb poza unei mirese, postată de atelierul care-i făcuse rochia. Drăguță rochia, nimic de zis. Numai că doamna se pozase cu soțul din dotare pe un fundal de munți și văi, lângă un gard onest din lemn. Dar ce și-o fi zis: ”Lasă dragă să vadă lumea că am voal de șase metri”, drept pentru care l-a agățat, artistic, de gard, de ziceai că-l sărrise rapid, ca să șadă la poză, după ce tocmai strânsese vacile ca-n vestul sălbatic. Mirobolant. 

P.S. Mireasa din imagine nu e aia, e alta, care-și vinde rochia pe un site de profil. Dar voalul seamănă:))

Visele nu-s materie de bac

În fiecare an, în preajma sau în timpul examenelor naţionale, recte evaluare şi bac, mă apucă aşa, un soi de ameţeală, combinată cu nebunie, asezonată cu dezgust. Se produc, domnule, nişte chestii de te ia cu leşin, parol, mai ales dacă eşti mai simţitor din fire. 

1. Nimeni nu mai are vreun subiect de literatură la literatura română, asta la evaluare. Cică trebuie doar să ştii să te exprimi, atât. Nu tu poezie, nu tu povestiri, nu tu roman, nu nimic. Biiine. Le recomand întâistătătorilor Ministerului Educaţiei să se plimbe, în timpul anului şcolar, cu autobuzul. În orice oraş din ţară vor ei, pun pariu că situaţia e aceeaşi. Şi vor auzi la prima mână ce fel se exprimă stimabilii elevi de gimnaziu. 

2. Nimeni nu mai pică oralul la română la bac. Adică poţi fi strălucitor, bun, mediocru, treci oricum, important este să te prezinţi. Şi, tot aşa, de fac nici nu e oral la română, e un test să vadă dacă ai abilităţi de comunicare. A dracu ea, comunicarea asta, importantă s-a mai făcut, fără ea nu exişti. Nu mai contează că, de fapt, nimeni nu mai comunică nimic, până şi mesajele pe telefoane sunt predefinite, la o nevoie apeşi butonu' şi gata. 

3. La scris, indiferent de probă, subiectele e musai să fie uşurele, cam de clasa a IX-a, dacă se poate. Nu de alta, dar sunt camere, da? Nu se mai copiază, pricepurăţi? Nu zic, am învăţat şi noi, ăştia cu bacu' serios, dat cu măcar un deceniu în urmă, o grămadă de chestii inutile, dar pe onoarea mea că acum nu văd vreo schimbare în bine. Adică, sincer, studenţii de anul I la absolut orice vreţi voi nu prea ştiu nici măcar să scrie o cerere, nu mai vorbesc de referate, lucrări ştiinţifice şi chestii din astea plicti(coase).

Nici măcar nu mai e vreo diferenţă reală între ăi de intră la liceu şi ăi de nu, între ăi de iau bacul şi ăi de nici nu se duc să-l dea. Şi unii, şi ceilalţi, sunt nişte ignoranţi. Învaţă superficial, pentru notă, uită pe urmă în viteză, fac de toate, dar nu aprofundează nimic, se înscriu - ăia cu bacul - la zece facultăţi, numai să intre undeva, nu se zbat să prindă un loc unde chiar îşi doresc. Probabil pentru că, de fapt, nici nu-şi mai doresc nimic. Visele nu-s materie de bac.

Terapie anti-mârlănie

Aseară m-am uitat din nou la ¨Sunetul muzicii˝. Nici nu mai știu a câta oară era, dar am simțit nevoia să mă apăr cumva de mârlănia și de nimicnicia care au copleșit această lume. Știu, nu e foarte matur să te ascunzi, dar, uneori, doar așa reușesc să rezist. Cu muzică și bun gust, cu povești frumoase. Și, când cântam ¨Do, re mi...¨ în gând, cu ei, zâmbeam. Pe jumătate, dar zâmbeam.

Ce nu-mi place în aeroporturi

Mi-e frică să zbor. Deşi îmi place senzaţia desprinderii de pământ (mult mai mult decât cea a aterizării, recunosc), ideea că, atunci când avionul atinge înlţimea optimă, voi avea sub mine 10.000 de metri de gol îmi dă mereu fiori reci pe şira spinării. Cu toate acestea, continui să cred că zborul e poate cea mai de preţ invenţie omenească. Unde mai pui că te duce foarte repede unde ai nevoie. 

Partea proastă e că, până să ajungi să zbori, trebuie să treci prin furcile caudine ale securităţii aeroportului: ai grijă să nu uiţi în bagajul de mână lucruri interzise, precum parfumul preferat, briceagul preferat, chiar şi un banal cleşte de unghii te pot transforma imediat în inamicul public numărul 1, tata teroriştilor internaţionali. Şi dă-i distracţie: scoate cureaua, scoate bijuteriile, scoate încălţările ( mi se pare umilitor să defilezi în ciorapi, uneori după deja câteva ore bune de la ultimul duş, pe o podea insalubră, cu riscul de a răci la ovare şi, eventual, de a le arăta tuturor profilul delicat al degetului tău mare, nu de alta, dar accidente se întâmplă, şosetele se mai rup), treci o dată, tot piuie, nu cumva mai ai mărunţiş în buzunare? N-ai. Aaaa, n-ai scos ceasul, scoate ceasul, tot piuie. Cumva aveţi stimulator cardiac? N-am (şi fie vorba între noi, dacă aveam, v-o luau toate instrumentele razna la dracii pe care-i am deja, nenorociţilor!).

În fine, până la urmă, vine una, te pipăie temeinic peste tot şi pe urmă e ok, poţi trece. După care trebuie să te încalţi din picioare, te agiţi caraghios precum cocostârcul să nu cazi lat pe acolo şi să te faci de poveste, te agiţi să-ţi recuperezi bijuteriile, ceasul, cureaua etc. Când ai ajuns în avion, eşti deja obosit fleaşcă, parcă nici hainele nu-ţi mai stau cum trebuie pe tine.

Asta cu pipăitul, sincer, doar prin Românica am păţit-o, afară are omul de la securitate un instrument bipăitor pe care-l plimbă pe lângă tine, nu e chiar parfum, dar e mai bine decât să ai impresia că mintenaş urmează o scotocire a cavităţilor, mai ceva ca la penitenciar. De ce ar fi ok să te pipăie cineva, femeie sau bărbat, n-am priceput, dar probabil că în capul personalului de la securitate, e ok atâta timp cât pipăitul şi pipăitorul sunt de acelaşi sex. În cazul meu, nu e:)), dar pe cine mai interesează amănunte din astea? Aştept cu interes reacţiile amicilor cititori de sex masculin şi amatori de sex masculini găsiţi în situaţii similare: v-a fost uşor, domnilor?

Mizeria umană

De regulă, nu scriu despre lucrurile urâte din jurul nostru. Dar mă doare ce se întâmplă cu oamenii. Mă doare să văd cum un film, de altfel difuzat fără transpirații reci și la Tv, a provocat un scandal când chiar nu era cazul. Știu că percepția celor din jur nu se va schimbacu ușurință, știu, dar asta nu mă împiedică să sper și să fiu, de fiecare dată, dezamăgită. Ni se spune să plecăm. Dar eu mi-aș dori să fiu eu însămi aici, acasă, nu aiurea, printre străini. Și probabil că nu doar eu... În fine, am fost tristă azi. Adică ieri. Azi e o nouă zi. S-o trăim, zic.

Antidepresie programată

De câte ori mă paște o depresie, îmi stabilesc un program antidepresiv intensiv. Aceste conține musai ciocolată sau alte dulciuri cu cantități impresionante de cacao, neapărat ceva salată de fructe cu miere, o carte într-o limbă străină (am descoperit că nivelul de concentrare cerut e mai mare, deci mintea nu poate să ți-o ia razna pe alte meleaguri), o carte pentru copii, cât mai luminoasă și mai veselă, dacă se poate inclusiv frumos colorată, muzica mea (aici poți alege exact ce te inspiră, indiferent dacă îți place Wagner sau Kaoma). Nu uit niciodată baia cu spumă, combinată cu una bucată carte (de preferat una ușurică, pe care nu mă voi simți prea vinovată dacă o scap în cadă) și un pahar cu vin sau cocktail de fructe. Din program nu lipsesc, desigur, comediile romantice sau SF-urile, sau ambele categorii de filme, în funcție de adâncimea depresiei pe care o simt venind. S-ar mai adăuga, în cazurile în care temperatura exterioară nu e sub zero grade C, plimbările lungi. Acum însă, nici nu poate fi vorba, e mult prea ger. Așa că prefer filmele cu decoruri verzi, în care acțiunea se petrece în Irlanda sau pe insule exotice. Întotdeauna m-a inspirat iarba verde, nu știu exact de ce. Cert este că tot ce îmi doresc atunci când o văd este să mă descalț și să merg desculță prin ea. 

Una peste alta, programul meu antidepresiv funcționează destul de bine, de aceea m-am și gândit să vi-l împărtășesc. Evident, trebuie să faceți fiecare adaptările de rigoare:). Mult succes!

Resemnare

E luna plină în seara asta și știu că n-o să pot dormi. Deși ar trebui. Deși am toate motivele să da. Mă pregătesc deci pentru o insomnie pe cinste, dar care nu mă mai sperie. Nici măcar nu mai încerc s-o gonesc. Voi adormi când și dacă voi putea. Până atunci, filme, cărți, conversații. Lucruri bune, adică. E lună plină în noaptea asta și am să mă bucur de ea, în loc s-o privesc așa, ca de obicei, cu teamă și ranchiună. Nu mă mai sperii, Doamnă Lună, ești a mea:)!

Top 10, varianta ură

Tot de la Camelia, o altă leapşă, una irezistibilă:). Cele zece chestii pe care le urăsc cel mai mult ar fi:
1. Proştii;
2. Extremiştii - de toate vârstele, culorile, formele, naţiile etc!
3. Spanacul (şi la propriu şi la figurat);
4. Să fiu minţită;
5. Să nu mi se plătească munca;
6. Leneşii (nu animalele acelea urâte care n-au nicio vină, ci aştia cu două picioare);
7. Beneficiarii venitului minim garantat, adică tot un fel de leneşi, dar instituţionalizaţi;
8. Persoanele care nu respectă dreptul de autor şi copiază, adică fură, munca altora;
9. Să fiu considerată just another pretty face;
10.Pupăturile aiurea-n tramvai.