Laţul urii aproapelui

Ura se strânge ca un laţ în jurul nostru. Un laţ sufocant, din care nu se întrevede posibilitate de scăpare. Oricât de mult ne-am dori, oricât ne-am spune că mâine va fi mai bine, acest mâine pare să se îndepărteze din ce în ce mai mult. Îmi amintesc abrogarea celebrului articol 200, cât de multe am crezut că va schimba, ce fericire interioară am avut, chiar dacă, pe atunci, nici vorbă să fi îndrăznit vreo demonstraţie publică de afecţiune sau orice gest care ar fi putut fi interpretat. Frica era prea profundă. A fost nevoie de o maturizare dureroasă pentru a ajunge în situaţia în care nu prea îmi pasă de reacţia publică. Şi acum, văzând cum societatea românească se întoarce la atitudini de secolul trecut, cum de jur împrejurul nostru ţări considerate progresiste au regresat în domeniul protecţiei drepturilor omului şi în special ale persoanelor LGTBQIA, mă apucă o groază ca atunci, în anii '90, când ştiam că a merge de mână cu o altă femeie pe stradă putea fi echivalent cu închisoarea, cu abuzul sexual sau chiar cu moartea. 

Ni se spune adesea că trebuie să fim mai vizibili, că oamenii din jurul nostru ne vor accepta atunci când vor realiza că suntem ca şi ei, persoane obişnuite, cu slujbe obişnuite, cu facturi şi probleme obişnuite. Ei bine, acest ideal mi se pare din ce în ce mai îndepărtat. Asta fiindcă oamenii nu vor să îi accepte pe cei diferiţi, pentru că prejudecăţile sunt mai puternice decât empatia. Nici măcar nu contează dacă este culoarea pielii cea care ne diferenţiază, dacă este limba pe care o vorbim, religia în care am fost crescuţi sau în care am ales să ne trăim viaţa. Este în oameni o răutate care îi îndeamnă să condamne ceea ce nu doar că nu înţeleg, dar nici nu vor să încerce să înţeleagă. Iar în absenţa unor reglementări legale clare, unele care să le permită familiilor formate din persoane de acelaşi gen să existe în aceleaşi cu condiţii cu cele hetero, schimbarea necesară nu va veni din interiorul societăţii. Să fim serioşi, oamenii nu sunt în stare să arunce gunoiul la coş în absenţa amenzilor care să-i oblige la asta. Se aşteaptă cineva să accepte lelea Floarea de la sine că vecinii de la 2, dealtfel băieţi buni şi săritori, care o mai ajută la cărat lucruri grele, nu sunt verişori, cum credea ea, ci soţi?