duminică, 30 iunie 2013

Primul sărut


Citeam ieri pe Facebook un soi de maximă dintre acelea care circulă - deși probabil nimeni nu mai știe care dintre ele aparțin de drept persoanei sau poporului căreia/căruia îi sunt atribuite - despre cum primul sărut e întotdeauna stângaci și nu prea reușit. Judecând chiar și numai după numărul de like-uri și comentarii, oamenii păreau să fie de acord cu autorul postării. Ei bine, eu nu sunt. Primul meu sărut, pe care mi-l amintesc foarte bine deși a trecut multă vreme de atunci, a fost minunat. A avut exact doza aceea de neprevăzut care să mă surprindă, dar și pe cea de anticipare care să-mi permită să mă pregătesc sufletește pentru el. A fost într-un cadru natural frumos, fără martori, și a venit după o vreme destul de lungă - evident, pentru vârsta aceea, nu vă uitați așa la mine - încât să știu deja că era inevitabil. A fost delicat, dar ferm, a fost suficient de lung încât să apuc să mă bucur de el, dar nu atât de lung încât să devină incomod. Și, mai important, nu a fost comentat după aceea. Evident, cea de-a doua persoană participantă la eveniment ar putea avea altă părere, până la urmă, memoria afectivă e personală, dar eu una îmi amintesc și acum cu plăcere primul sărut. Dar voi?:)

P.S. - Pentru cine încă n-a încercat, iată un ghid :)
Imaginea vine de aici

joi, 27 iunie 2013

De ce sunt îngerii trişti

Când eram copil - uneori parcă simt că a trecut de atunci cel puţin o veşnicie - bunica îmi spunea că stelele sunt suflete de îngeri. Şi că, în nopţile cu nori grei, îngerii sunt trişti şi apoi plâng ploaie amară peste toate relele lumii. Veselie ar fi fost pe boltă doar în nopţile senine, când sufleţelele strălucitoare ar fi avut chef de joacă şi de hore cereşti, culminând, în nopţile cu lună plină, cu adevărate baluri. Evident, bunica avea suflet de mare povestitor, iar eu, copil, credeam că ea a inventat lumea. Şi, într-un fel, pentru mine, aşa şi era. Nu peste mult timp, din păcate, îngerii mi-au luat-o la ei şi eu am fost mânioasă, chiar dacă între timp aflasem ce sunt de fapt stelele, iar mintea mea încă în formare se străduia să cuprindă nemărginirea universului. Era primăvară când s-a dus, iar cerul a plâns multe nopţi peste lacrimile şi întrebările mele. Părinţii îmi spuneau că voi uita durerea, că va trece, dar aveau şi ei ochii în lacrimi şi ştiam, cumva, de atunci, că nici ei nu credeau asta. Anii au trecut şi plâng mai puţin, dar în nopţile apăsătoare, când parcă nici ploaia nu se îndură să ne spele durerile, mă gândesc mereu, fără să vreau, că uite, iar sunt îngerii trişti.

miercuri, 19 iunie 2013

Uneori, vreau o bucătărie mov


Uneori, nu mai am chef să aştept vremurile mai bune. Uneori, le-aş forţa naibii să vină, le-aş aduce cu vrăji, le-aş face nu ştiu ce, orice, numai să mai treacă şi pe strada mea. Din păcate, lucrurile nu merg aşa, o ştiu şi eu, dar pot măcar să visez frumos, nu? Din categoria visuri, am văzut azi o bucătărie (mov, cum altfel?) şi visez la ea. Evident, să ne înţelegem, ştiu bine că ăsta e doar un vis - nu cred că ar mai suporta şi altcineva ideea de bucătărie mov :)) - dar îmi place să-mi imaginez chiar şi detaliile care nu se văd. Cum ar fi masa şi scaunele - neapărat vernil! - şi faţa de masă şi farfuriile şi suporturile pentru şervete şi lumânările şi... pe tine, ciugulind înainte de a fi terminat de aşezat masa şi pe urmă decretând clar că nu mai poţi :P.   În bucătăria mea mov nu ar încăpea veşti rele, nici supărări. Poate doar un buchet frumos de flori vesele de grădină, culese după ploaie, în miez de vară. O îngheţată de căpşuni făcută de prietena mea cea mai bună şi-ar găsi cu siguranţă locul în congelator, în timp ce noi am aştepta să se facă, împărţind un vin roşu, adânc, alături de floricele cu unt, făcute nu la microunde, ci în ceaunul vechi de tuci de la bunica. Uneori, vreau o bucătărie mov. Şi-o viaţă roz, dacă tot suntem la capitolul ăsta.