joi, 23 februarie 2012

spațiu deschis

aseară, pe tăcute, tiptil
ai intrat în scoica închisă
unde îmi ascunsesem pustiul
preaplinul
din gânduri.
nu m-ai întrebat nimic.
mi-ai surâs, m-ai privit
cu un bulgăre de lumină
topit, la foc mic,
în surâsuri.
îți doream poveștile-ascunse
iubirile noi și pe cele apuse
nopțile și diminețile goale
să ți le sărut
pe-o ureche.
tu voiai doar să-mi muști
carnea tânără, albă
fruntea rece să-ți culci
lângă perna mea caldă
respirând.
și să pleci la final,
înainte de zori
lăsându-mi comori de răbdare
și-n vis
doar un spațiu deschis.

duminică, 19 februarie 2012

Antidepresie programată

De câte ori mă paște o depresie, îmi stabilesc un program antidepresiv intensiv. Aceste conține musai ciocolată sau alte dulciuri cu cantități impresionante de cacao, neapărat ceva salată de fructe cu miere, o carte într-o limbă străină (am descoperit că nivelul de concentrare cerut e mai mare, deci mintea nu poate să ți-o ia razna pe alte meleaguri), o carte pentru copii, cât mai luminoasă și mai veselă, dacă se poate inclusiv frumos colorată, muzica mea (aici poți alege exact ce te inspiră, indiferent dacă îți place Wagner sau Kaoma). Nu uit niciodată baia cu spumă, combinată cu una bucată carte (de preferat una ușurică, pe care nu mă voi simți prea vinovată dacă o scap în cadă) și un pahar cu vin sau cocktail de fructe. Din program nu lipsesc, desigur, comediile romantice sau SF-urile, sau ambele categorii de filme, în funcție de adâncimea depresiei pe care o simt venind. S-ar mai adăuga, în cazurile în care temperatura exterioară nu e sub zero grade C, plimbările lungi. Acum însă, nici nu poate fi vorba, e mult prea ger. Așa că prefer filmele cu decoruri verzi, în care acțiunea se petrece în Irlanda sau pe insule exotice. Întotdeauna m-a inspirat iarba verde, nu știu exact de ce. Cert este că tot ce îmi doresc atunci când o văd este să mă descalț și să merg desculță prin ea. 
Una peste alta, programul meu antidepresiv funcționează destul de bine, de aceea m-am și gândit să vi-l împărtășesc. Evident, trebuie să faceți fiecare adaptările de rigoare:). Mult succes!

sâmbătă, 18 februarie 2012

Le grand bleu

Un film bizar. Dar mie îmi plac filmele bizare. Și Jean Reno. Dacă vă place apa, vă va plăcea probabil și filmul. Atât cât poate să placă o asemenea poveste, care, deși romanțată, este inspirată de viața unor sportivi nerecunoscuți ca atare.

vineri, 17 februarie 2012

Cine-ar fi spus

Cine-ar fi spus că pot să zbor în vis?
Cine-ar fi spus că ochii de-i închid
Te-ating, te văd, te simt?
Cine credea că pot, doar într-o clipă
Să te ajung, oriunde-ai fi?
Eu nu.
Cine știa că am în mine aripi
Și le întind peste un munte
Peste o apă cu zăgazuri?
Cine credea că pot, în zbatere de pleoapă
S-aștern un pod, să-ți cadă la picioare?
Eu nu.
Cine visa că ai să vii vreodată?
Și-ai să mă-nchizi în tine
Ca-ntr-un leagăn
De chihlimbar, dar căptușit cu suflet?
Eu nu.
Tu da? Căci, dacă da, mă-ncumet
Să cred și eu că pot orice pe lume.

miercuri, 15 februarie 2012

Iarna lor și iarna noastră


Azi, printre blocuri, pe o cărare îngustă, de-abia ghicită pe zăpadă, un puști blond, cu obrajii roșii și ochelari rotunzi a la Harry Potter, declama, entuziasmat, spulberând cu vârful bocancului zăpada proaspătă: Vreau să fie iarnă mereu, mereu! Și zăpadă multă, să facem cazemate!. Din spate, mama, care căra cu greu și vreo două sacoșe, și ghiozdanul copilului, îl împingea, supărată: Mergi mai repede și nu mai vorbi, ai să răcești! Și socotea probabil în minte cât ar fi costat-o medicamentele și îi înfunda mai bine puștiului căciula pe urechi. 

M-am trezit dându-i dreptate mamei și am zâmbit amar. Oare de când m-a transformat iarna în adult? Până mai ieri mă bucuram copilărește de toate ninsorile și îmi doream, ca puștiul de pe cărare, să nu se mai termine niciodată. Iarna asta cu coduri și blocaje să mă fi îmbătrânit brusc?... Încă mai sper că nu. Asta pentru că mie chiar îmi place iarna lor, a copiilor, iarna cu săniuș și cu chițăială la bulgări, în zăpadă, iarna cu plimbări cu sania trasă de cai și cu țuică fiartă. Iarna aceea din cărțile poștale. Iarna din copilăria mea.

vineri, 10 februarie 2012

Nimeni nu se schimbă

Eu nu cred că oamenii se schimbă fundamental. Adică, e drept, anii care trec peste noi ne pot face să uităm anumite obiceiuri și să căpătăm altele, să ne schimbăm stilul vestimentar, poate ceva din atitudine, dar acolo unde ne este sufletul sau, să spunem, unde locuiesc trăsăturile definitorii ale caracterului nostru rămânem aceiași. 
Am încercat, ani lungi, să pretind că eu nu mai eram eu. Că eu care eram îndrăgostită de o femeie de fapt nu fusesem eu, ci o întâmplare frumoasă, nebună, a eului meu obișnuit, înregimentat, curtat în mod corespunzător de bărbați. Și mi-am tot spus asta, am încercat și am și reușit să-i fiu ei cea mai bună prietenă, am încercat și n-am reușit să-i fiu lui cea mai bună soție. De fapt, în ambele ipostaze am eșuat lamentabil, întrucât eu nu știu să le fiu prietenă oamenilor pe care-i iubesc neprietenește și nici nu știu să fiu nevastă. Mă pot preface uluitor de bine (în fond, după atâția ani de mimat orgasmul, restul devine floare la ureche, nu?), dar nu-mi iese. Fiindcă, deși îmi place să cred că mă pot schimba, de fapt, deep down inside, rămân aceeași. Aceeași iederă otrăvitoare de care mi-e frică și pe care o detest, aceeași avidă de afecțiune, aceeași dependentă de zâmbete și de aprecieri. Evident, faptul că acum îmi dau seama de toate acestea mă ajută să supraviețuiesc mai bine. Dar sunt tot eu. Am experiențe de viață diverse, care se fac simțite în câte un rid de expresie, ici și colo, și într-o anume privire, pe care o am când obosesc de tot și toate. Am zbateri și obstacole, pe care mă străduiesc să le depășesc matur și responsabil, deși sunt tot un copil speriat pe undeva, prin mine. Am clipe luminoase și bune, în care zâmbetul meu e același de la trei ani, neschimbat. Un argument în plus pentru faptul că, în realitate, nu ne schimbăm. Nimeni nu se schimbă. Doar decorurile, modele, locurile. Oamenii nu.

duminică, 5 februarie 2012

Să-ți ieși din propria piele

Uneori trebuie să-ți ieși din propria piele, să te dai de trei ori peste cap și să te reinventezi. Mi-ar plăcea să fiu instalator când curge apa aiurea printr-un furtun, mi-ar plăcea să pot să ating chestiile care se defectează cu o baghetă magică și să le fac să meargă. Din păcate, nu mai sunt copil. Și, chiar pe atunci, mă gândeam eu că magia e de fapt ceva ce eu nu înțeleg, chiar dacă nu are nimic miraculos în ea. Ce vreți, copil plin de întrebări:). Și cred că și adult am rămas la fel de sceptică, deși poate am acceptat că unele lucruri ți se întâmplă, pur și simplu. Și nu mai trebuie să despici firul în patru. Am scris și o scrisoare azi, una adevărată, cu stiloul pe hârtie. Și m-am simțit tare bine. Ca demult, în copilărie, când le trimiteam părinților scrisori sau vederi din tabere. O, tempora!