Stări anticipativ-apreciative

N-am dispărut, doar că primăvara asta capricioasă pe mine mă face să mă retrag, aşa, ca într-o cochilie - dacă aţi văzut vreodată crabi în cochilie de melci, la mare, cam aşa sunt eu :D, să-mi fac somnul de frumuseţe fără influenţe exterioare şi pe urmă, când e deja vară instalată serios, să ies şi să mă bucur de căldură. Nu prea mă iubesc prietenii, pe motiv că vara mea iubită e o pacoste de nişte ani încoace, dar toată lumea e de acord că tot ea e sinonimă cu marea, cu concertele în aer liber - nu neapărat pe plajă, dar acolo e cel mai bine, cu libertatea de a experimenta diverse, de a întârzia pe străzi după ora stingerii, când cetăţenii responsabili dorm în patul lor. Mi-e dor de o vară din asta, uşor iresponsabilă, uşor bahică, uşor exagerată, cu o baie înr-o arteziană sau într-o piscină, la miezul nopţii, cu oleacă de nebunie. Până una alta însă, mă scutur de ploaie şi mă gândesc anticipativ-apreciativ la concetul Patriciei Kaas de luna viitoare, la micile bucurii, la cât de frumos are să-mi zâmbească iubita azi, când ajung acasă cu flori. Ceea ce vă doresc şi vouă, din tot sufletul!

Eu sunt bine, merci :)

Mă întreba deunăzi cineva ce mai fac, dacă sunt bine. Binele, cred eu, e o chestiune relativă, depinde cu ce-l compari, la ce te raportezi. Dintr-un anumit punct de vedere - cel mai important, de fapt - sunt foarte bine: sunt iubită şi iubesc în aceeaşi măsură, sunt respectată şi apreciată, nu-mi doresc nimic mai mult decât să fim sănătoase, eu şi jumătatea mea, atât. Chiar am avut noroc, sunt conştientă de asta, un noroc pe care, poate, am şi ştiut să-l încurajăm să se consolideze, să crească, să se transforme în mod fericit. Chiar cred că dragostea este o chestiune de alegere. Nu atât de alegere a persoanei potrivite, cât de alegere a aprofundării sentimentului: să te îndrăgosteşti poate fi, în anumite condiţii, uşor. Să iubeşti e mai greu, fiindcă ai nevoie de rezerve inepuizabile de răbdare, de compasiune, de empatie, de disponibilitate. Trebuie să fii tolerant, cu tine în primul rând, fiindcă toţi greşim, dar şi cu celălalt, care, şi el, are dreptul să greşească, fiind în acelaşi timp conştient că, orice s-ar întâmpla, ai să fii acolo, trăgând căruţa în aceeaşi direcţie.  E foarte simplu să aştepţi totul, nefiind capabil să dai totul. Dacă dăruieşti absolut tot ce poţi, zi de zi, n-are cum să iasă rău. Evident, nu spune nimeni să stai într-o relaţie care nu-ţi oferă ceea ce ai nevoie, dar nici să pleci la primul impas nu e chiar în regulă, asta dacă primul impas cu pricina nu se lasă cu bătăi sau insulte sau alte descreierări din astea. 

Ce vreau să spun, pentru aceia dintre voi care încă vă mai căutaţi jumătatea sau n-o căutaţi, dar speraţi în secret să vă descopere ea, este că dragostea învinge, până la urmă, dar trebuie ajutată. E nevoie de sacrificii, e nevoie de răbdare, de putere, dar, în primul rând, e nevoie ca ambii parteneri să ştie exact ce vor sau, măcar, ce nu vor. Nu spun că e uşor: unii dintre noi învaţă asta rapid, alţii după 30 de ani, alţii după 40, dar nu cred că e vreodată prea târziu să iubeşti, important este să vrei să faci pasul încrederii în celălalt şi în tine însuţi. Asta contează cel mai mult. 

Revenind la întrebarea din start, eu sunt bine, merci. Ceea ce vă doresc şi vouă :)!

Curcubeul de după frică

După o frică imensă, bucuria vine cu lacrimi, cu dezlănţuiri de toate felurile, cu hohote de râs, cu îmbrăţişări şi cu dansat în ploaie în mijlocul străzii. Bucuria vine cu multe curcubeie, cu glume, cu muzică, cu oameni calzi. Aşa mă bucur că mai sunt motive de zâmbet pe lumea asta, că nu e totul durere şi întunecare şi disperare! Astăzi, soarele îmi zâmbeşte mai frumos, ceea ce vă doresc şi vouă.

LOVE. And nothing else matters...

"Make love to me tonight" you said, and my heart fell to its knees, shaking, dreaming. Unbearable lightness of the soul, as if it would have prepared itself always for this moment, for this instance in which we melt into each other with so much eagerness. I thought I knew everything. I was dumb. One never knows everything, never understands how much he or she can hurt, and love, and feel. They say the moment you touch someone for the very first time you know if it's the ONE. I say that's bullshit. You really know when you touch their soul. And then, loving, and caring, and waking up together, weeping together and laughing together, you learn you really don't know much about anything. Except that you LOVE and are LOVED. Every day, in sickness and in health, in joy or in sorrow, in your best moments and in your worst. And, as the song says, nothing else matters.

Love is

There is love in every sandwich and the reminder to eat every four hours. Now, even my body knows the schedule. There is love in the waiting for me and never complaining, although I know I am so terribly late sometimes. There is love in the patience, especially considering I am the patient one, not you. I feel so loved, so grateful, so peacefully blessed to be surrounded by care and understanding. And I smile to the knowledge that you will be pissed at me for writing this instead of calling to hear your voice. But maybe you won't be. Because you know there is love in every of these words.

Câteodată, trebuie doar să îndrăzneşti

      Dragostea nu întreabă dacă poate să vină, dacă eşti pregătit, dacă momentul X, pe care ea îl alege, este cel mai bun. De obicei, pur şi simplu se întâmplă. Nici măcar nu ştiu dacă e nevoie, pentru asta, să fii dispus să iubeşti, chiar dacă, desigur, trebuie măcar să fii în stare să recunoşti că ţi-ai prins urechile, cum se zice. Dacă nu recunoşti, riscul să treci fluierând pe lângă iubirea cea mai frumoasă pe care o poţi avea este mare. 

       Eu nu cred în chestiile de genul "nu sunt pregătit/ă pentru o relaţie acum", sincer, nu cred că cineva poate să decidă să nu iubească acum fiindcă nu şi-a terminat examenele, fiincă tocmai urmează să plece la o specializare, fiindcă nu şi-a atins nu ştiu ce alte scopuri, nobile şi pe deplin acceptabile, de altfel. Dacă poate să aleagă astfel, e clar, nu iubeşte. Sau nu iubeşte aşa cum ar trebui să iubească, adică deplin, fără limite, fără constrângeri, fără condiţii. Când pui condiţii, deja nu mai iubeşti. Iar dacă pui condiţii din start, n-ai iubit niciodată. Oricine a trăit cu adevărat sentimentul acesta ştie ce spun acum. Nu-i poţi impune lucruri persoanei pe care o iubeşti, în primul rând pentru că eşti atât de complet absorbit încât orice face, spune, gândeşte etc e perfect din start -chiar în evidenta sa imperfecţiune, uneori. În al doilea rând, nu-i poţi impune lucruri fiindcă i-ai da orice, face orice, accepta orice moft doar s-o vezi zâmbind şi oricine spune că n-am dreptate minte cu neruşinare. 

      Norocul la care poţi spera şi pe care, dacă îl ai, te poţi considera stăpânul lumii, este să fii iubit la fel. Complet, deplin, fără limite. Atunci, nimic altceva nu mai contează, nici răutătatea lumii din jur nu te mai atinge, nici neîmplinire de orice altă natură nu mai sunt la fel de importante. Contează doar să-i asculţi respiraţia când doarme, să fii acolo când are un coşmar şi se trezeşte ţipând, să-ţi pună mâna pe frunte când ai febră, să îţi ia toate durerile cu un zâmbet, să-ţi spulbere toate încruntările cu un sărut. Cam asta e tot ce-ţi trebuie ca să fii fericit. Iar pentru a fi fericit, uneori e suficient să îndrăzneşti să vrei.

Fapte, nu vorbe

Câteodată, ai nevoie să ţi se întâmple ceva bun. Să simţi că parcă s-a spart ghinionul, că lumea nu e colorată în căcăniu, că îţi întinde cineva o mână la nevoie. Sau pe amândouă, într-o îmbrăţişare. De îmbrăţişări mi-e cel mai dor, când mi-e dor. Fiindcă ele vindecă tot.
Câteodată, când se cere o faptă care să-ţi aducă zâmbetul pe buze, ea se întâmplă. Firesc şi normal. Fără prea multe tergiversări, fără discuţii. Şi face bine sufletului.

Afterparty

Petrecerea ţinuse până dimineaţa. O adunare din aceea relaxată, de oameni care se cunosc bine, fără pretenţii, cu râsete colorate, cu multe rânduri de cafele, să taie berea şi să reaprindă pofta de discuţii şi de dans. Dansasem şi noi, nu mult, dar suficient cât să-mi simţi căldura trupului prin pantalonul subţire, suficient cât să-mi sesizezi parfumul, amestecat cu un uşor miros de tutun care mi se prinsese în păr. Îţi simţisem în câteva rânduri privirile arzându-mi parcă pielea, de câte ori mă întorceam îţi surprindeam zâmbetul leneş, provocator, care mă încălzea pe dinăuntru şi îmi punea sângele în mişcare, ca într-o sarabandă de senzaţii. Îmi tremurau mâinile şi îmi făceam de lucru, strângând câte ceva, mai spălând câte un vas, oricum avea să fie dezastru după chef, ca întotdeauna, dar mereu cred că, dacă speli măcar un pahar atunci, pe urmă îţi va fi mai uşor. Tu veneai din când în când şi mi le luai din mână, mă sărutai uşor şi-mi spuneai să le las, e şi mâine o zi. 

Când în sfârşit am închis uşa după ultimul invitat, erai deja în pat, protestând că vin prea greu, că unde întârzii, că de ce nu apar mai repede. Chestiuni precum demachiatul înainte de culcare şi alte asemenea îţi erau străine, nu înţelegeai niciodată de ce durează atât, de ce trebuie, de ce tocmai atunci... Când am ajuns în dormitor, mă aşteptam să fii deja adormită, fusese o zi lungă şi o noapte asemenea, dar nu adormiseşi. Mă aşteptai şi era evident în ochii tăi că somnul era ultimul lucru la care te gândeai. 

M-ai tras lângă tine, m-ai sărutat adânc, poruncitor, cu o foame evidentă de mine şi cu dorinţa strânsă în atâtea ore cât casa fusese plină de lume. Îmi tremurau genunchii şi voiam mai mult, venind mai aproape, strângându-mă în tine să te simt, să-ţi simt sânii strivindu-se de ai mei, să mă hrănesc din căldura ta, să-ţi împrumut pe piele mirosul şi să-l duc apoi cu mine, când aveam să plec. Era o urgenţă în gesturile tale, o nevoie adâncă să mă ai, atunci, pe loc, fără multe preparative. O simţeam şi, totuşi, nu te grăbeai, mă înnebuneai intenţionat, sărutându-mi fiecare centimetru de piele, ajungând cu limba aproape de clitul meu, îţi simţeam chiar respiraţia pe el, fierbinte, aproape, şi apoi plecai de acolo, lăsându-mă în aşteptare, iar eu scâncind a protest de fiecare dată când reveneai să mă săruţi de jur împrejur, pe labii, fără să-mi atingi miezul care pulsa, întărit, cerându-şi drepturile. Când m-ai lins uşor, în sfârşit, eram arcuită şi ridicată spre limba ta, căutând-o, dorindu-mi eliberarea şi zborul acela zbuciumat peste ultimul prag al plăcerii, un plonjon nemaipomenit în nevoia absolută, un moment care mereu mă lasă fără suflare. Abia îţi simţeam atingerea, era înnebunitor, excitant şi parcă enervant în acelaşi timp, deşi ştiam că o făceai intenţionat, doar pentru că-ţi plăcea să vezi cum mă ud, din ce în ce mai tare, cum încerc să-mi apropii picioarele pe care mi le ţineai desfăcute, doar ca să te strâng acolo, să te ţin în mine. 

Nu ştiu cât ai continuat aşa, timpul era parcă suspendat între dorinţa mea şi a ta, aproape nici nu ţi-am simţit mâna căutând intrarea în mine, cercetând, găsindu-mă desfăcută, udă, dornică. Te simţeam intrând şi voiam mai mult, mă ridicam spre tine, mişcându-mă rotund, cerând instinctiv să mă ai tare şi adânc, să mă înfig în mâna ta, să mă ai, să te am, să te prind înăuntru şi să te strâng tare, tare, zvâcnindu-mi orgasmul în jurul mâinii tale. Eram aproape, atât de aproape, mă înnebuniseră aşteptarea şi întârzierea şi jocul - de regulă, nu-s prea răbdătoare. Când te-ai aplecat şi mi-ai şoptit că ai să intri cu toată mâna în mine, m-am udat instantaneu şi mai mult, ca o încurajare, ca o recunoaştere a puterii absolute pe care o ai asupra mea. Te-am strâns tare în braţe, încuviinţând cu o şoaptă, m-am desfăcut şi te-am primit, cu un geamăt adânc, aproape un ţipăt. Îmi simţeam carnea cum cedează, cum îţi înfăşoară mâna ca într-o îmbrăţişare, dar nu una tandră, nu, mai mult o încleştare, un zvâcnet şi o durere ascuţită, împletită cu o plăcere imensă. Aceea de a-ţi aparţine, de a şti că în momentul acela nimic altceva nu mai contează. Doar tu şi eu. Am terminat ţipând. Tare, la fel de tare cum se mişca mâna ta, adânc, în mine. Încă şi încă, implacabil, ca o stăpână absolută şi pretenţioasă. Ţi-am dat tot. Şi, pe urmă, ţi-am adormit în braţe. La adăpost.

Muzică şi prieteni

Bucuriile mici vindecă tristeţile mari. Aşa îmi spunea bunica, oblojindu-mi genunchii după ce căzusem şi punându-mi în faţă, după caz şi anotimp, un dulce bun care-mi plăcea. Şi, da, avea dreptate, uitam pentru câteva minute de durere, iar pe urmă parcă nu mai era aşa de rea. Era acolo, pulsa, genunchii aveau să facă sigur coajă groasă, care pe urmă se crăpa când îţi era lumea mai dragă. Dar durerea nu mai era la fel ca în momentul dezinfecţiei obligatorii cu spirt. Odată cu dulcele, plecau şi lacrimile, iar spălatul pe faţă de după curăţa amintirea umilinţei - mereu mi se părea umilitor să cad şi să plâng din cauza asta, de regulă încercam să nu, dar dacă durerea era prea rea cedam şi nu mă plăceam deloc din cauza asta. 

Pentru durerile sufletului, dulcele ăla trebuie să fie mare şi bun. Cel mai bun. Muzică şi prieteni, soare şi valuri cu spumă, bere rece, tot cu spumă, un zâmbet de copil şi cea mai sinceră îmbrăţişare din lume, firescul unor discuţii, sentimentul că aparţii unui loc în care nu mai stătuseşi, dar pe care l-ai recunoscut şi adoptat instant ca fiind al tău. O baie în mare noaptea, nişte stele pe cer şi în ochi, deliciul unui moment de singurătate în bătaia vântului. O mică bucurie la care visam de un deceniu şi care, devenită realitate, nu m-a dezamăgit.

Atunci când vă doriţi ceva, încercaţi. Poate vă iese, poate nu. Dar, dacă nu încercaţi, nu o să ştiţi niciodată cum ar fi fost dacă... Iar asta e chiar o durere pentru care nu mai există remediu.

Paşi mici

Uneori, sunt de ajuns nişte paşi mici, mici pentru a te simţi din nou om: o muzică minunată, prieteni, o lumină anume, izvorâtă din lumânări albe, gândul că există mâine, indiferent ce ar aduce cu el. Un mâine pe care nu-l ştii, pe care nu-l mai planifici, dar care promite mult tocmai pentru că nu trebuie să facă nimic. Doar să fie. Promisiunea unei zile pe plajă, începutul unei noi zile în care vei zâmbi fiindcă vrei, nu pentru că trebuie, certitudinea că, indiferent ce va fi, va fi bine. Doar fiindcă eşti tu. Tricouri noi cu mesaje haioase. Şi bere, multă bere, de ce nu?

Lapte prins, Janis Joplin şi triunghiul Bermudelor din dulap

Dimineaţă începută cu un zâmbet, cu un pahar mare de lapte prins - făcut de mine, în ulcică de lut, din lapte tradiţional şi plin de bacterii, adus de la ţară de o posesoare de vacă - şi cu pateuri cu ciocolată amăruie - făcute aseară, nu mă suspectaţi totuşi de prea multă hărnicie. Aaa, şi Janis Joplin în boxe. 

Uneori, nu ai nevoie de mari filosofii pentru a te simţi bine: o nuanţă uşor diferită de păr, o tavă de bunătăţi care miros a bine şi a vanilie, o carte bună, o baie bună, o plimbare cu prietenii, un grătar cu prietenii, un somn bun şi perspectiva unui drum. Nu am stare, iar asta e bine. Parcă m-am trezit direct vara, anotimpul meu preferat. În ultimele două luni parcă am hibernat, cufundată în durerile mele şi într-un soi de jemenfichism care nu mă caracterizează. Dar gata, acum îmi miroase a vacanţă, a soare, a plajă, a libertatea pielii mai dezgolite. Îmi miroase a pălării de soare şi a fuste lejere, dansându-mi, după caz, în jurul gleznelor sau al genunchilor. N-am reuşit să-mi reorganizez hainele în dulap - ştiu, asta se face atunci când plouă, dar eu sunt cam deprimată când plouă - dar astăzi cred că îmi iau inima în dinţi. Nu de alta, dar abia aştept să redescopăr nişte haine pe care uitasem că le am. Mi se întâmplă în fiecare sezon, e o chestie misterioasă, cum dispar hainele în dulapuri ca într-un soi de triunghi al Bermudelor. Dar bucuria când le regăseşti, vorba reclamei la Mastercard - nepreţuită. 

Homemade styling, homemade cocktail, tuna salad and earthquake

Stilistul mi-a spus, ultima oară când m-am tuns, că mi-ar sta bine cu două culori în păr. Evident, ideea era să le pună el acolo, dar eu am îndrăznit singură. Pentru că pot și am vrut și pentru că atunci când vreau și nu se poate fiindcă stilistul e pe tura cealaltă, e 12 noaptea, e duminică sau Paști, mereu, dar mereu se face cum vreau eu. Cu orice preț, am martori că am avut de multe ori breton aproximativ din cauza asta. 

Apoi, am vrut concert, deși nimeni nu voia concert, și m-am dus singură. Pentru că pot, pentru că am vrut și pentru că nu-mi pasă că se holbează tot barul la mine că de ce sunt singură în cârciumă. 

Azi, am vrut cocktail și nu aveam chef de ieșit, neapărat. Așa că am inspectat tot ce aveam prin casă, că era deja prea târziu pentru cumpărat chestii, da, fusesem azi la cumpărături și luasem o valiză de chestii, dar nu și cocktailurile alea deja făcute, în sticluțe drăguțe de jumătate și nici măcar sucurile necesare pentru a face cocktailurile - tăriile le am mereu, nu-i problemă. Am găsit una bucată portocală, una bucată grapefruit roz (pe care nu-l mănânc, fiindcă mie îmi place alb, da, e amar, știuu, dar tocmai de asta îmi place), sirop de vișine, vin alb dulceag și vodcă lemon. a ieșit un cocktail MI-NU-NAT, garantez. 

Cu salata nu e nicio poveste, pur și simplu o aveam făcută și am pus-o și pe ea la numărătoare, din categoria homemade :D.

P.S. Și ditamai cutremurul, cu siguranță fiindcă e Ora Pământului și eu scriu postări în loc să stau cu lumina stinsă, ca un om responsabil. 

Un cap de vacă și două broaște îndrăgostite

Mă gândeam, într-una dintre serile trecute, oare ce spune despre mine faptul că am pe mine un tricou lung cu un cap de vacă și chiloți cu două broaște îndrăgostite? Spune probabil că sunt copilăroasă, ceea ce e drept, poate mai spune și că nu prea mă pasionează normele, ceea ce iar e corect. Sper să spună și că sunt un om foarte vesel, fiindcă sunt. Oricum ar fi, ținând cont că ambele obiecte de îmbrăcăminte au fost primite cadou, mă bucur să constat că oamenii care mă iubesc, mă cunosc foarte bine. Ceea ce înseamnă că măcar câțiva oameni care mă cunosc foarte bine mă și iubesc. Nu-i puțin lucru, în lumea asta nebună... 

Primăvara a venit, până la urmă, cu dureri de oase și bătăi de cap, dar e aici, în sfârșit. Și mă bucur de soare și de geaca de piele și de o eșarfă nouă cu picouri și de multe salate multicolore. Ceea ce vă doresc și vouă:)!

Ghioceii primei zăpezi

Azi am primit ghiocei. Și acum ninge așa cum îmi place mie, ușor, liniștit, de somn cu pilote moi și de privit pe fereastră, pe întuneric, din camera unde încă ard luminile bradului (da, am încă bradul, e bucuria mea de iarnă, mi-o prelungesc :D). 

Lucrurile nu vin la noi mereu atunci când le așteptăm și, dacă vin totuși, nu ni se întâmplă mai niciodată în ordinea dorită, plănuită, ci potrivit unei cronologii proprii, misterioase. Din experiență, pot spune că lucrurile au bunul obicei să se întâmple așa cum trebuie, chiar dacă în momentul producerii lor nu suntem chiar de această părere. 

Îmi plac întâmplările și potrivirile și ciudățeniile și coincidențele, deși nu cred în ele. Îmi plac trandafirii galbeni și obrajii roșii, ochii înstelați de prea mult și prea plin, pleoapele grele de vise prea dulci. 

Am ghiocei pe noptieră și soare în păr, am stele în ochi, iar mâine, pe lumină, toți obrajii trecătorilor vor fi roșii. Noapte bună! :)

Dilema lunii: Cadouri utile sau cadouri?

Când eram copil, nu-mi plăceau cadourile utile. Le ştiţi şi voi: pijama de finet, călduroasă, fes, mănuşi, fular, că e iarnă şi le-ai pierdut pe cele din sezonul anterior, cărţile care-ţi trebuie pentru lectura obligatorie de vacanţă (astea, obligatoriile, erau disponibile la bibliotecă, dar cele pe care le voiam eu, nu, nu, nu), orice fel de haine. Îi spuneam mamei că, oricum, haine trebuie să-mi cumpere, eu vreau cadouri. Cadourile erau toate lucrurile complet inutile, dar minunate, colorate, vii, care spuneau o poveste. 

Îmi spunea o prietenă că, în copilărie, cel mai frumos cadou de ziua ei a fost un set de carioca, pe care l-a primit când nu se mai aştepta să primească nimic. Asta e magia cadourilor: să vină când şi de unde nu te aştepţi, să te surprindă, să aibă musai straturi întregi de hârtie colorată care trebuie ruptă, să nu fie neapărat scumpe, dar să fie alese cu sufletul, să însemne ceva pentru cel care le oferă şi pentru cel care le primeşte. 

Pentru mine, singurele cadouri utile care fac excepţie de la regulă sunt cele de sezon: faţă de masă de Crăciun, sorţ şi mănuşă de bucătărie cu Moşu', căni cu reni şi, de fapt, orice prostioară care îmbogăţeşte atmosfera de sărbătoare. 

Voi ce părere aveţi, care sunt cadourile mai frumoase: cele utile sau cele delicios de inutile? :)

O zi cu soare

Azi mi-e bine. O zi frumoasă, cu soare şi cu zâmbete, cu pupici şi îmbrăţişări, cu dulciuri (da, ştiu, nu sunt bune, dar tocmai de-aia :)). Şi abia aştept să mai vină pupici şi îmbrăţişări, chiar şi după ce va apune soarele :D.  Tuturor cititorilor mei care-şi serbează astăzi onomastica, le urez cu toată inima tot ceea ce mi s-a urat mie astăzi: să fie sănătoşi, frumoşi, iubiţi, să li se îndeplinească visele toate sau măcar cele mai importante. Să fim cu toţii un pic mai buni şi fericiţi cât ne încape pielea :)!

Ultimul sărut al verii

Astăzi, vântul a fost jucăuș, mi-a trimis o frunză îngălbenită drept în sân. Ca un sărut, cu ultima zvâcnire, a verii care se apropie de sfârșit. Nu ai spune, încă, ziua căldura ne copleșește și uităm, pentru o clipă, că vine septembrie. Dar seara și dimineața, la umbra zidurilor bătrâne, răcoarea toamnei se face deja simțită. Îmi doresc o vară indiană în septembrie, vreau să merg în sandale până-n octombrie și să-mi mai danseze o vreme poalele rochiilor pe lângă glezne. Apoi, poate veni toamna gri. 

Lenea de sâmbătă după-amiază

Avantajul unei zile libere în care te trezești inuman de devreme este că până la prânz rezolvi lucrurile pe care e musai să le rezolvi și apoi poți lenevi în liniște. Cu storurile trase, cu un pic de aer condiționat din când în când, cu o cană de un litru plină cu limonadă bună și rece, cu sezonul cinci din Mentalistu´ și, în pauze, cu Carlos Santana - o colecție minunată în format MP3 pe care am primitu-o demult de la niște prieteni, minunați și ei. Iar mâine e duminică, încă un motiv bun de bucurie. Să nu mă certați că n-am scris, în gând v-am spus multe, dar până azi n-am avut suflu. Îmi revin, însă. E august, un august cu dor de mare și cu dor de septembrie, un august de foc și ceva cam plin, dar nu mă plâng că trăiesc. E cea mai grozavă chestie, să trăiești, să te trezești dimineața și să te bucuri că te poți întinde, că ai cafea aromată într-o cutie veche de tablă și că ai farduri noi, haine noi, dor de ducă. Vara e frumoasă fiindcă are zilele lungi și promițătoare, nopțile agitate și fierbinți și un temperament greu de ținut în frâu. Vara e ca un armăsar sălbatic și, deși mi-e frică de galop, mă agăț cu ambele mâini de coamă și mă las în voia lui,  pentru că, de fapt, mi-l doresc. Deocamdată însă, e doar sâmbătă și mi-e lene.

Fericirea, în porții mici

Câteodată, fericirea înseamnă să fie vineri seară, după ce a fost luni toată săptămâna. Să asculți muzică franțuzească nouă și bună, pe urmă muzică românească mai veche, dar tot bună, să bei un pahar cu vin roșu de anul trecut, dar încă bun, deși nu e din acela care îmbătrânește frumos, să fumezi o țigară și să iei cu tine în dormitor cu coșuleț cu fructe. Să te doară spatele, dar să te bucuri că ești și că, oricum, spre deosebire de ieri, ai un motiv în plus să fii fericit: e sâmbătă mâine și poți dormi târziu. 

Cerul nostru

Un petec de cer ne va cuprinde oricând. Ne vom așeza pe spate, cap lângă cap, vom privi cum trec norii și-i vom asemăna cu lucruri diferite. Vom număra apoi stelele, cu atenție, să nu ne scape una mică, din colț. Steaua noastră, mereu strălucitoare. Ne vom zâmbi complice, mă vei răsfăța îngrozitor, te voi chinui teribil. Sau poate invers. Ne vom pândi, în dimineți albe, lăptoase, primul surâs, prima privire. Ne vom cerceta degetele de la picioare și pielea subțire a gâtului, vom râde și vom plânge și ne vom îmbrățișa. Vom avea discuții savante, cu argumente complicate și perfectibile, dar vom și râde ținându-ne cu mâinile de burtă la un banc vechi, doar fiindcă atunci asta vrem să facem. Fiindcă putem. Nu avem poate libertatea de a fi exact cine vrem, unde vrem, dar, cel puțin, avem cerul nostru. Sub el, suntem mereu noi.