joi, 5 decembrie 2013

Dilema lunii: Cadouri utile sau cadouri?




Când eram copil, nu-mi plăceau cadourile utile. Le ştiţi şi voi: pijama de finet, călduroasă, fes, mănuşi, fular, că e iarnă şi le-ai pierdut pe cele din sezonul anterior, cărţile care-ţi trebuie pentru lectura obligatorie de vacanţă (astea, obligatoriile, erau disponibile la bibliotecă, dar cele pe care le voiam eu, nu, nu, nu), orice fel de haine. Îi spuneam mamei că, oricum, haine trebuie să-mi cumpere, eu vreau cadouri. Cadourile erau toate lucrurile complet inutile, dar minunate, colorate, vii, care spuneau o poveste. 
Îmi spunea o prietenă că, în copilărie, cel mai frumos cadou de ziua ei a fost un set de carioca, pe care l-a primit când nu se mai aştepta să primească nimic. Asta e magia cadourilor: să vină când şi de unde nu te aştepţi, să te surprindă, să aibă musai straturi întregi de hârtie colorată care trebuie ruptă, să nu fie neapărat scumpe, dar să fie alese cu sufletul, să însemne ceva pentru cel care le oferă şi pentru cel care le primeşte. 
Pentru mine, singurele cadouri utile care fac excepţie de la regulă sunt cele de sezon: faţă de masă de Crăciun, sorţ şi mănuşă de bucătărie cu Moşu', căni cu reni şi, de fapt, orice prostioară care îmbogăţeşte atmosfera de sărbătoare. 
Voi ce părere aveţi, care sunt cadourile mai frumoase: cele utile sau cele delicios de inutile? :)

miercuri, 13 noiembrie 2013

Eu nu m-am gândit niciodată la pensie

Mi-aş dori să am mai mult timp să trăiesc. Să nu mai fie nevoie să vin şi să plec, să nu mai fie nevoie să muncesc 12 ore pe zi. Deşi, să nu mă înţelegeţi greşit, îmi place să muncesc. Cineva mai mic decât mine se văita zilele trecute că va trebui să muncim până la 65 de ani, că altfel nu ne dau ăştia pensie. Eu nu m-am gândit niciodată la pensie. Sper să fiu în stare să muncesc până la 92 de ani, aşa cum am văzut o americancă din aia angajată în fabrica de avioane în timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial, când toţi bărbaţii erau pe front, femeie care încă mai înşuruba şuruburi în avioane la 92 de ani şi mai făcea şi naveta zilnic. În consecinţă, de muncit aş munci cât mai mult, nimic nu mă sperie mai rău decât amorţirea creierului, iar pensionarii pe care-i întâlnesc zi de zi în autobuze mă sperie aproape la fel de mult cât eventualitatea Alzheimerului. Dar mi-aş dori să am răgazul să iubesc în fiecare zi culorile lui noiembrie, să mă duc pe malul fluviului şi să-l miros, mi-aş dori să nu fiu mereu contracronometru, într-o goană nebună spre nici eu nu mai ştiu ce anume. Mi-e dor de o plimbare, de dragul plimbării, mi-e dor de o vată de zahăr şi de mângâiat castane proaspăt scoase din coaja ţepoasă. Îmi mai e dor şi de nuci prăjite, cu sare, stinse cu vin nou, în companie caldă, din aceea de oameni în faţa cărora poţi sta în şosete cu Moş Crăciun şi cărora nu le pasă că ai căni desperecheate pentru băut vinul ăla, fiert sau crud.

vineri, 8 noiembrie 2013

O zi cu soare

Azi mi-e bine. O zi frumoasă, cu soare şi cu zâmbete, cu pupici şi îmbrăţişări, cu dulciuri (da, ştiu, nu sunt bune, dar tocmai de-aia :)). Şi abia aştept să mai vină pupici şi îmbrăţişări, chiar şi după ce va apune soarele :D.  Tuturor cititorilor mei care-şi serbează astăzi onomastica, le urez cu toată inima tot ceea ce mi s-a urat mie astăzi: să fie sănătoşi, frumoşi, iubiţi, să li se îndeplinească visele toate sau măcar cele mai importante. Să fim cu toţii un pic mai buni şi fericiţi cât ne încape pielea :)!

marți, 22 octombrie 2013

Oare cine-i scria discursurile lui Ceauşescu?

Dimineaţă. Mult prea dimineaţă, după mult prea puţine ore de somn. Ciulesc urechea la radioul care a cântat de nebun toată noaptea - mai nou, insomniile mele se tratează cu muzică - şi mi se pare că nu aud bine: Ceauşescu. Mi se zburleşte carnea pe mine instantaneu - nu fac parte din categoria iertătoare decât rarisim, iar de uitat, nu am să uit vreodată anii mei de conştiinţă socială de dinainte de '89 - mă trezesc definitiv şi fără drept de apel, caut buimacă telecomanda şi dau mai tare radioul, să aud ce naiba se petrece de zbiară dictatorul mort. Şi m-am dumirit: cei de la Radiodifuziune rememorau momentul în care România s-a opus invadării Cehoslovaciei de către URSS, în timpul evenimentelor ulterior cunoscute drept "Primăvara de la Praga". Întrucât la vremea respectivă nu eram nici în stadiu de proiect, curiozitatea mi-a învins reacţia organică de dezgust şi am ascultat extrem de atent fragmentul de discurs al lui Ceauşescu. Lăsând la o parte unele imperfecţiuni de pronunţie, ba chiar ignorând glasul dictatorului, am constatat cu uimire că discursul acela, prin care România condamna intervenţia armată în treburile unui stat suveran, era nu doar foarte curajos, aşa cum s-a considerat, la momentul respectiv, mai ales în mediile occidentale, ci şi impecabil alcătuit. Nu ştiu cine-i scria discursurile şefului de stat Ceauşescu, dar, din ce am auzit azi dimineaţă, atunci, în august '68, persoana cu pricina era cu siguranţă dată naibii. Mişto discurs, scribii de PR din ziua de azi ar putea să ia lecţii. Şi, deşi n-am nici urmă de nostalgii comuniste sau pro-ceauşiste, să mor io dacă n-ar fi cazul să ia lecţii şi majoritatea liderilor politici de astăzi, care nu sunt nici măcar în stare să citească aşa cum trebuie discursurile scrise de alţii.

miercuri, 16 octombrie 2013

Traduttore tradittore - Și nu ne duce pre noi în ispită...

Astăzi mi s-a lămurit o dilemă veche de tot, referitoare la o chestiune religioasă. Din start fie spus, eu nu prea le am cu religia, din simplul motiv că am încercat să înțeleg ce ar trebui să cred și asta m-a încurcat rău de tot. Cu toate acestea, într-un moment crucial al vieții mele, a trebuit să spun ”Tatăl nostru” și, ca un om conștiincios ce sunt, l-am învățat dinainte. Acolo a intervenit problema: cică ”și nu ne duce pe noi în ispită”. Păi bine, frate, dar nu cumva asta e cam blasfemie, așa? Păi ce, Dumnezeu umblă el cu cioara văpsită și zice că-i pasărea paradisului? Ispitește Domnul pe cineva? Io una, credeam că ăl cu coarne se ocupa cu ispitele, nu? Au trecut mulți ani de-atunci și încă nu mă lămurisem, până când citesc azi o știre cum că Biserica Catolică din Franța a atras atenția că în engleză și în alte limbi textul religios cu pricina a fost tradus prost, fiindcă de fapt originalul spunea, cum e și firesc, ” și nu ne lăsa să cădem pradă ispitei” ceea ce e cu totul altă mâncare de nuanță lingvistică. Acum, sunt foarte curioasă dacă o să schimbe și BOR cărțile de rugăciuni, nu de alta, dar ar ieși un ban bun și de aici.

duminică, 29 septembrie 2013

Să râdem (de altele) ca să nu (ne) plângem


Eu, când sunt tristă, râd. Ca să nu plâng. ”Să nu plângi de față cu lumea străină, or să creadă că ești o mâță leșinată”, îmi spunea bunica. S-a cam prins, chiar și acum, după o viață de om, mi se întâmplă rar. Să râdem, deci. 
Categoria dezastre de modă: vineri am văzut, în troleu, două catastrofe. Prima avea cam 60 de ani sau peste, dar asta nu e o scuză. Era îmbrăcată cu fustă maro cu flori bej, cu bluză roz cu niște dungi mai fucsia, avea un taior gri în dungi, poșetă neagră și pe cap o eșarfă maro cu altfel de flori bej. Oroare. Cea de-a doua avea cred sub 30 de ani, ciorapi gri închis lucios, cu model negru (să mor dacă am știut că există așa ceva), fustă gri-verzulie, cu aplicații de flori, bluză neagră și taior gri sare cu piper și cu altfel de model cu flori negre. Bonus, pantofi albi cu baretă pe gleznă șiii, cireașa de pe tort, în păr o bentiță verde cu floare neagră. Ansamblul era uluitor, parol. 
Și, tot din categoria gafe, văd aseară pe Fb poza unei mirese, postată de atelierul care-i făcuse rochia. Drăguță rochia, nimic de zis. Numai că doamna se pozase cu soțul din dotare pe un fundal de munți și văi, lângă un gard onest din lemn. Dar ce și-o fi zis: ”Lasă dragă să vadă lumea că am voal de șase metri”, drept pentru care l-a agățat, artistic, de gard, de ziceai că-l sărrise rapid, ca să șadă la poză, după ce tocmai strânsese vacile ca-n vestul sălbatic. Mirobolant. 
P.S. Mireasa din imagine nu e aia, e alta, care-și vinde rochia pe un site de profil. Dar voalul seamănă:))

joi, 19 septembrie 2013

Norocul porcesc și ghinionul cu diplomă

Niciodată nu am crezut în chestia aia cu ”Norocul și-l face omul”. Adică da, sunt perfect convinsă că suntem stăpânii propriilor destine, că noi decidem ce și când ni se întâmplă, pentru simplul fapt că alegerile sunt mereu ale noastre. Dincolo de asta, însă, norocul ăla în stare pură îl ai sau nu, pur și simplu. De regulă, vine la tine, dacă e să vină, încă de când te naști și, dacă nu-l superi foarte rău, te însoțește tot restul vieții. 
Există mai multe tipuri de noroc: acela care face să nu te asculte niciodată când nu te-ai pregătit, să nu-ți pice, la examene, singurele subiecte pe care nu le știi, să nu-ți ceară șeful raportul terminat exact atunci când ai mai avea nevoie de un sfert de oră pentru retușurile finale. În fine, știți și voi, norocul porcesc. Sunt o grămadă de oameni norocoși din ăștia. Pe urmă, există norocul mai subtil, să zicem: acela cu care găsești o masă liberă la restaurantul preferat exact în weekendul în care vrei să-ți scoți jumătatea în oraș, acela care te ajută să ieși elegant dintr-o situație dificilă (cum ar fi aceea când doi prieteni care tocmai s-au despărțit vor să-ți plângă amândoi pe umăr în aceeași după-amiază). Și mai există norocul la bani: ăsta e chiar unul aparte, iar cei binecuvântați (sau blestemați, depinde de punctul de vedere) cu el ies în evidență. Îi știți, cu siguranță: sunt oamenii care găsesc bani pe stradă, cărora le surâde norocul și la loto, de care banii, pur și simplu, par să se lipească, fără ca ei să facă un efort major pentru asta.
Dacă mă uit la categoriile de mai sus, mă încadrez, cu siguranță, la categoria ”ghinionistă cu diplomă” :). Chestiunea nu mă mai deranjează de multă vreme, mă uit cu mirare la oamenii norocoși din jurul meu, uneori îi invidiez, dar de cele mai multe ori norocul lor mi se pare, pur și simplu, un talent personal: așa cum unii sunt buni la muzică, la desen, se pricep la cifre, alții sunt însoțiți de Fortuna. Voi cum stați cu norocul?

duminică, 1 septembrie 2013

Înghețată înfierbântată pentru începuturi de toamnă


     În ultimele zile de vară și primele de toamnă, sunt mereu împărțită. Deja încep să-mi prăjesc pâine la micul dejun, fiindcă diminețile sunt răcoroase și parcă îndeamnă la unt pe pâine prăjită și cafea fierbinte. 
     Pe de altă parte, cum după-amiezile sunt calde încă, nu mă pot lipsi de plăcerea înghețatei, un lucru care mie îmi spune vacanță. Din motive obiective, n-am putut mânca multă în copilărie, așa că acum o devorez în toate formele, gusturile și culorile ei. Și vă anunț cu mulțumire că am găsit varianta perfectă de desert/cocktail răcoritor și bun să înfierbânte, la o adică :): înghețată de lămâie - italienească, pe cât posibil, prietenii știu de ce - cu vreo 20-30 ml de vodcă bună deasupra. Sau, pentru domnișoarele delicate care nu beau vodcă, merge, în varianta soft, și limoncello. Poftă bună!

marți, 20 august 2013

Ultimul sărut al verii

Astăzi, vântul a fost jucăuș, mi-a trimis o frunză îngălbenită drept în sân. Ca un sărut, cu ultima zvâcnire, a verii care se apropie de sfârșit. Nu ai spune, încă, ziua căldura ne copleșește și uităm, pentru o clipă, că vine septembrie. Dar seara și dimineața, la umbra zidurilor bătrâne, răcoarea toamnei se face deja simțită. Îmi doresc o vară indiană în septembrie, vreau să merg în sandale până-n octombrie și să-mi mai danseze o vreme poalele rochiilor pe lângă glezne. Apoi, poate veni toamna gri. 

Planuri şi elanuri

Sunt expertă la făcut planuri. Orice demers este bine cântărit şi analizat, stabilit pe puncte, fiecare punct gândit de vreo trei, patru ori şi ordinea finală pusă, frumos, pe listă. În minte, dar pe listă. Pe hârtie fac listă doar pentru cumpărături atunci când bugetul este limitat. În rest, impulsive buyer scrie în fruntea mea. 
Nu plec niciodată la drum fără măcar două alternative pentru ajungerea la destinaţie, fără numerele de telefon utile salvate în două telefoane (unuia poate mereu să-i moară bateria) şi, eventual, fără harta locului unde trebuie să ajung, printată sau salvată şi ea în telefon. Îmi fac bagajele în ultimul moment, dar conţinutul lor e mereu perfect aşezat în mintea mea cu mult timp înainte. Şi niciodată nu mi s-a întâmplat să nu-mi încapă lucrurile dorite în bagaj, să nu se închidă valiza etc. Asta pentru că planul prevede mereu o soluţie de rezervă. 
Dacă mă apuc de lucrări casnice, mereu am tot ce-mi trebuie pentru că nimic nu-mi displace mai mult decât să constat că nu am luat ceva şi trebuie să mai fac un drum până la magazin. Dacă am în minte o reţetă, recapitulez ingredientele, mă gândesc ce am acasă şi ce nu am, iau în drum, fiindcă nu-mi place să mă întorc după te miri ce fleac. Tot ceea ce fac se bazează pe un plan, pe care-l elaborez rapid şi apoi îl aplic destul de consecvent, asta neînsemnând însă că nu mă adaptez din mers, la o adică.
Singurul lucru pe care nu l-am planificat niciodată a fost să mă îndrăgostesc. S-a întâmplat. Am auzit, la un moment dat, că o domnişoară îşi căuta rochie de mireasă şi, întrebată dacă are cu cine să se mărite, a răspuns: "Acum, nu. Dar vreau să mă mărit şi nu-i nicio problemă dacă-mi iau rochia dinainte". Pe mine, chestiunea m-a lăsat fără replică, recunosc. Dar ce ştiu eu? Eu fac doar planuri de vacanţă, de cumpărături, de petreceri cu prietenii, de dezvoltare profesională. Chestii din astea nesemnificative. De iubit, în opinia mea, nu se poate după plan. Nu de alta, dar viaţa îţi demonstrează că poate şi ştie să facă planuri mult mai bune decât ale tale.

sâmbătă, 3 august 2013

Lenea de sâmbătă după-amiază

Avantajul unei zile libere în care te trezești inuman de devreme este că până la prânz rezolvi lucrurile pe care e musai să le rezolvi și apoi poți lenevi în liniște. Cu storurile trase, cu un pic de aer condiționat din când în când, cu o cană de un litru plină cu limonadă bună și rece, cu sezonul cinci din Mentalistu´ și, în pauze, cu Carlos Santana - o colecție minunată în format MP3 pe care am primitu-o demult de la niște prieteni, minunați și ei. Iar mâine e duminică, încă un motiv bun de bucurie. Să nu mă certați că n-am scris, în gând v-am spus multe, dar până azi n-am avut suflu. Îmi revin, însă. E august, un august cu dor de mare și cu dor de septembrie, un august de foc și ceva cam plin, dar nu mă plâng că trăiesc. E cea mai grozavă chestie, să trăiești, să te trezești dimineața și să te bucuri că te poți întinde, că ai cafea aromată într-o cutie veche de tablă și că ai farduri noi, haine noi, dor de ducă. Vara e frumoasă fiindcă are zilele lungi și promițătoare, nopțile agitate și fierbinți și un temperament greu de ținut în frâu. Vara e ca un armăsar sălbatic și, deși mi-e frică de galop, mă agăț cu ambele mâini de coamă și mă las în voia lui,  pentru că, de fapt, mi-l doresc. Deocamdată însă, e doar sâmbătă și mi-e lene.

marți, 9 iulie 2013

Eu nu mă plictisesc niciodată

Nu i-am înţeles pe oamenii care se plictisesc. Nu-mi amintesc să mă fi plictisit vreodată, poate şi pentru că, fiind un om organizat, a cărei plăcere este să planifice chestii - care pe urmă nu ies aproape niciodată conform planului, ci de mii de ori mai faine, dar asta e altă poveste:) - ştiu întotdeauna dinainte ce anume voi face, când, cu cine şi de ce. 
Dincolo de planuri însă, chiar şi în zilele în care timpul liber mă ia prin surprindere, nu mă plâng niciodată că nu am ce face: mereu e măcar o carte pe care n-am apucat s-o termin sau s-o încep - şi mă sperie cele pe care, odată ce le încep, trebuie să le şi termin :), mereu e un disc pe care nu l-am mai ascultat de multă vreme, mereu e o plimbare cu câinele pe care am tot vrut s-o fac şi n-am mai avut timp. 
Şi, dacă nu e vremea de plimbare şi n-am chef nici de îndeletniciri intelectuale, mereu sunt în şifonier haine pe care voiam să le transform, mărgele de reparat, chestii de cusut, rufe de spălat - nu cred că există miros care să-mi placă mai mult decât cel al rufelor proaspăt spălate, aliniate pe frânghie şi în care bate o briză, aşa. Bine, ideal ar fi ca frânghia să fie într-o grădină, dar nu putem avea chiar tot pe lumea asta. 
Mai sunt zile în care îmi aduc aminte de toate ritualurile de frumuseţe pe care le-am mai ignorat din lipsă de timp sau zile în care mi-e dor să gătesc ceva anume sau să inventez un desert nou. Oricum, în general, nu sunt destul de multe zilele libere sau orele libere sau minutele libere pentru a apuca eu să n-am ce face. 
Mie mi se pare că oamenii care se plictisesc sunt cei leneşi sau fără imaginaţie, oamenii care nu-şi sunt niciodată suficienţi lor înşile şi care, de regulă, se plictisesc repede şi de oamenii de lângă ei: sunt, deci, periculoşi. Îi văd şi pe stradă: merg în dorul lelii, abia târându-şi picioarele şi nu fac asta fiindcă sunt cu ochii după case vechi şi frumoase sau după cuiburi de păsări, nu. Sunt plictisiţi încă dinainte de a ajunge unde se duc, iar asta e trist şi pentru ei şi pentru cine îi aşteaptă la capătul drumului. 

marți, 2 iulie 2013

Visele nu-s materie de bac

În fiecare an, în preajma sau în timpul examenelor naţionale, recte evaluare şi bac, mă apucă aşa, un soi de ameţeală, combinată cu nebunie, asezonată cu dezgust. Se produc, domnule, nişte chestii de te ia cu leşin, parol, mai ales dacă eşti mai simţitor din fire. 
1. Nimeni nu mai are vreun subiect de literatură la literatura română, asta la evaluare. Cică trebuie doar să ştii să te exprimi, atât. Nu tu poezie, nu tu povestiri, nu tu roman, nu nimic. Biiine. Le recomand întâistătătorilor Ministerului Educaţiei să se plimbe, în timpul anului şcolar, cu autobuzul. În orice oraş din ţară vor ei, pun pariu că situaţia e aceeaşi. Şi vor auzi la prima mână ce fel se exprimă stimabilii elevi de gimnaziu. 
2. Nimeni nu mai pică oralul la română la bac. Adică poţi fi strălucitor, bun, mediocru, treci oricum, important este să te prezinţi. Şi, tot aşa, de fac nici nu e oral la română, e un test să vadă dacă ai abilităţi de comunicare. A dracu ea, comunicarea asta, importantă s-a mai făcut, fără ea nu exişti. Nu mai contează că, de fapt, nimeni nu mai comunică nimic, până şi mesajele pe telefoane sunt predefinite, la o nevoie apeşi butonu' şi gata. 
3. La scris, indiferent de probă, subiectele e musai să fie uşurele, cam de clasa a IX-a, dacă se poate. Nu de alta, dar sunt camere, da? Nu se mai copiază, pricepurăţi? Nu zic, am învăţat şi noi, ăştia cu bacu' serios, dat cu măcar un deceniu în urmă, o grămadă de chestii inutile, dar pe onoarea mea că acum nu văd vreo schimbare în bine. Adică, sincer, studenţii de anul I la absolut orice vreţi voi nu prea ştiu nici măcar să scrie o cerere, nu mai vorbesc de referate, lucrări ştiinţifice şi chestii din astea plicti(coase).
Nici măcar nu mai e vreo diferenţă reală între ăi de intră la liceu şi ăi de nu, între ăi de iau bacul şi ăi de nici nu se duc să-l dea. Şi unii, şi ceilalţi, sunt nişte ignoranţi. Învaţă superficial, pentru notă, uită pe urmă în viteză, fac de toate, dar nu aprofundează nimic, se înscriu - ăia cu bacul - la zece facultăţi, numai să intre undeva, nu se zbat să prindă un loc unde chiar îşi doresc. Probabil pentru că, de fapt, nici nu-şi mai doresc nimic. Visele nu-s materie de bac.

duminică, 30 iunie 2013

Primul sărut


Citeam ieri pe Facebook un soi de maximă dintre acelea care circulă - deși probabil nimeni nu mai știe care dintre ele aparțin de drept persoanei sau poporului căreia/căruia îi sunt atribuite - despre cum primul sărut e întotdeauna stângaci și nu prea reușit. Judecând chiar și numai după numărul de like-uri și comentarii, oamenii păreau să fie de acord cu autorul postării. Ei bine, eu nu sunt. Primul meu sărut, pe care mi-l amintesc foarte bine deși a trecut multă vreme de atunci, a fost minunat. A avut exact doza aceea de neprevăzut care să mă surprindă, dar și pe cea de anticipare care să-mi permită să mă pregătesc sufletește pentru el. A fost într-un cadru natural frumos, fără martori, și a venit după o vreme destul de lungă - evident, pentru vârsta aceea, nu vă uitați așa la mine - încât să știu deja că era inevitabil. A fost delicat, dar ferm, a fost suficient de lung încât să apuc să mă bucur de el, dar nu atât de lung încât să devină incomod. Și, mai important, nu a fost comentat după aceea. Evident, cea de-a doua persoană participantă la eveniment ar putea avea altă părere, până la urmă, memoria afectivă e personală, dar eu una îmi amintesc și acum cu plăcere primul sărut. Dar voi?:)

P.S. - Pentru cine încă n-a încercat, iată un ghid :)
Imaginea vine de aici

joi, 27 iunie 2013

De ce sunt îngerii trişti

Când eram copil - uneori parcă simt că a trecut de atunci cel puţin o veşnicie - bunica îmi spunea că stelele sunt suflete de îngeri. Şi că, în nopţile cu nori grei, îngerii sunt trişti şi apoi plâng ploaie amară peste toate relele lumii. Veselie ar fi fost pe boltă doar în nopţile senine, când sufleţelele strălucitoare ar fi avut chef de joacă şi de hore cereşti, culminând, în nopţile cu lună plină, cu adevărate baluri. Evident, bunica avea suflet de mare povestitor, iar eu, copil, credeam că ea a inventat lumea. Şi, într-un fel, pentru mine, aşa şi era. Nu peste mult timp, din păcate, îngerii mi-au luat-o la ei şi eu am fost mânioasă, chiar dacă între timp aflasem ce sunt de fapt stelele, iar mintea mea încă în formare se străduia să cuprindă nemărginirea universului. Era primăvară când s-a dus, iar cerul a plâns multe nopţi peste lacrimile şi întrebările mele. Părinţii îmi spuneau că voi uita durerea, că va trece, dar aveau şi ei ochii în lacrimi şi ştiam, cumva, de atunci, că nici ei nu credeau asta. Anii au trecut şi plâng mai puţin, dar în nopţile apăsătoare, când parcă nici ploaia nu se îndură să ne spele durerile, mă gândesc mereu, fără să vreau, că uite, iar sunt îngerii trişti.

miercuri, 19 iunie 2013

Uneori, vreau o bucătărie mov


Uneori, nu mai am chef să aştept vremurile mai bune. Uneori, le-aş forţa naibii să vină, le-aş aduce cu vrăji, le-aş face nu ştiu ce, orice, numai să mai treacă şi pe strada mea. Din păcate, lucrurile nu merg aşa, o ştiu şi eu, dar pot măcar să visez frumos, nu? Din categoria visuri, am văzut azi o bucătărie (mov, cum altfel?) şi visez la ea. Evident, să ne înţelegem, ştiu bine că ăsta e doar un vis - nu cred că ar mai suporta şi altcineva ideea de bucătărie mov :)) - dar îmi place să-mi imaginez chiar şi detaliile care nu se văd. Cum ar fi masa şi scaunele - neapărat vernil! - şi faţa de masă şi farfuriile şi suporturile pentru şervete şi lumânările şi... pe tine, ciugulind înainte de a fi terminat de aşezat masa şi pe urmă decretând clar că nu mai poţi :P.   În bucătăria mea mov nu ar încăpea veşti rele, nici supărări. Poate doar un buchet frumos de flori vesele de grădină, culese după ploaie, în miez de vară. O îngheţată de căpşuni făcută de prietena mea cea mai bună şi-ar găsi cu siguranţă locul în congelator, în timp ce noi am aştepta să se facă, împărţind un vin roşu, adânc, alături de floricele cu unt, făcute nu la microunde, ci în ceaunul vechi de tuci de la bunica. Uneori, vreau o bucătărie mov. Şi-o viaţă roz, dacă tot suntem la capitolul ăsta.

vineri, 31 mai 2013

Fericirea, în porții mici


Câteodată, fericirea înseamnă să fie vineri seară, după ce a fost luni toată săptămâna. Să asculți muzică franțuzească nouă și bună, pe urmă muzică românească mai veche, dar tot bună, să bei un pahar cu vin roșu de anul trecut, dar încă bun, deși nu e din acela care îmbătrânește frumos, să fumezi o țigară și să iei cu tine în dormitor cu coșuleț cu fructe. Să te doară spatele, dar să te bucuri că ești și că, oricum, spre deosebire de ieri, ai un motiv în plus să fii fericit: e sâmbătă mâine și poți dormi târziu. 

luni, 29 aprilie 2013

Happy toes

De la ploile reci, de asortat cu pantofi negri cu șiret, am trecut direct la sandale, iar degetele mele de la picioare sunt din nou fericite. Nu știu de ce, dar libertatea de a-mi mișca independent degetele îmi dă o stare de bine profund. De aceea îmi plac verile indiene, de aceea nu mă deprimă adaptarea destul de greoaie la temperaturile de vară când abia am ieșit din galoși. 
Îmi plac zilele lungi care se termină în pat. Nu în somn. Zilele acelea în care simți că abia tragi de tine, dar în care găsești mereu energia pentru încă o nebunie. Și acum, că mi-am fumat țigara de după stând de vorbă cu pisica de pe balustrada balconului blocului de vizavi, pot să și dorm. Cuminte, cu grămada mea de perne organizată de jur împrejurul meu și, evident, cu degetele de la picioare afară din pilotă (urăsc paturile de hotel din ăla fancy unde îți vâră plapuma sub saltea și ești parcă prizonier). 

joi, 11 aprilie 2013

Terapie anti-mârlănie

Aseară m-am uitat din nou la ¨Sunetul muzicii˝. Nici nu mai știu a câta oară era, dar am simțit nevoia să mă apăr cumva de mârlănia și de nimicnicia care au copleșit această lume. Știu, nu e foarte matur să te ascunzi, dar, uneori, doar așa reușesc să rezist. Cu muzică și bun gust, cu povești frumoase. Și, când cântam ¨Do, re mi...¨ în gând, cu ei, zâmbeam. Pe jumătate, dar zâmbeam.

sâmbătă, 6 aprilie 2013

Mâine voi fi curajoasă

Ploile de primăvară sunt aici: nebunatice, imprevizibile sau îndelung anunțate la meteo, vin când vor și pleacă la fel. Îmi place să le ascult cu fereastra deschisă, parcă în fiecare an sunt aceleași și totuși diferite, mai grele sau mai ușoare, ca și gândurile. Spală florile cireșilor - care iar au apărut peste noapte, albind cartierul, exact în seara când eu am muncit până la opt și acum se dau mari că sunt vedete în Japonia - și praful adunat pe lângă borduri, în urma lor miroase a curat, fie și doar pentru o după-amiază. Mi-e dor să mă plimb prin ploaie și să nu-mi pese că răcesc, dar parcă în fiecare an fac asta tot mai rar, tot mai puțin. O fi pentru că îmbătrânesc sau poate mi-am rătăcit pe undeva dramul de nebunie care mă face să fiu cine sunt, nu cine cred ceilalți că sunt. Azi am fost casnică, am privit ploaia de la fereastra bucătăriei, în timp ce găteam, simultan, trei feluri de mâncare. Mâine am s-o înfrunt însă, dacă mai vine. De când mă știu mi-e frică de tunete și fulgere, dar mâine, promit, am să fiu curajoasă.

În foto: niște nori care mi-au plăcut:)

luni, 1 aprilie 2013

Cerul nostru

Un petec de cer ne va cuprinde oricând. Ne vom așeza pe spate, cap lângă cap, vom privi cum trec norii și-i vom asemăna cu lucruri diferite. Vom număra apoi stelele, cu atenție, să nu ne scape una mică, din colț. Steaua noastră, mereu strălucitoare. Ne vom zâmbi complice, mă vei răsfăța îngrozitor, te voi chinui teribil. Sau poate invers. Ne vom pândi, în dimineți albe, lăptoase, primul surâs, prima privire. Ne vom cerceta degetele de la picioare și pielea subțire a gâtului, vom râde și vom plânge și ne vom îmbrățișa. Vom avea discuții savante, cu argumente complicate și perfectibile, dar vom și râde ținându-ne cu mâinile de burtă la un banc vechi, doar fiindcă atunci asta vrem să facem. Fiindcă putem. Nu avem poate libertatea de a fi exact cine vrem, unde vrem, dar, cel puțin, avem cerul nostru. Sub el, suntem mereu noi. 

duminică, 17 martie 2013

Pentru tine, jumătatea mea

Lucrurile simple, clare, sunt cele mai frumoase. Tu ești. Și cântecul ăsta e pentru tine:), jumătatea mea.

miercuri, 6 martie 2013

Martie. Încă fără glezne

E un martie timid, timid rău. Doar durerea surdă din oase, o anumită toropeală de belea şi dorul de a fugi teleleu îmi spun că e primăvară. Una cu soare înşelător şi vânt rece, cu flori cam îngheţate şi doar timide semne de revoltă a garderobelor, dar primăvară.
Aştept să văd glezne în ciorapi subţiri, tunsori proaspete, culori în plete şi pe unghii, să simt, dimineaţa, miros de iarbă. Pe moment, mă bucur de mărţişoare şi de parfumuri. Ale mele toate:). Plănuiesc o sâmbătă întreagă de răsfăţ al pielii: scrub, spumă de baie, creme, chestii, trestii, socoteli. Cadoul meu, pentru mine, de 8 martie. Voi ce dăruiţi sau ce vă dăruiţi?:)

duminică, 24 februarie 2013

Ce nu-mi place în aeroporturi

Mi-e frică să zbor. Deşi îmi place senzaţia desprinderii de pământ (mult mai mult decât cea a aterizării, recunosc), ideea că, atunci când avionul atinge înlţimea optimă, voi avea sub mine 10.000 de metri de gol îmi dă mereu fiori reci pe şira spinării. Cu toate acestea, continui să cred că zborul e poate cea mai de preţ invenţie omenească. Unde mai pui că te duce foarte repede unde ai nevoie. 

Partea proastă e că, până să ajungi să zbori, trebuie să treci prin furcile caudine ale securităţii aeroportului: ai grijă să nu uiţi în bagajul de mână lucruri interzise, precum parfumul preferat, briceagul preferat, chiar şi un banal cleşte de unghii te pot transforma imediat în inamicul public numărul 1, tata teroriştilor internaţionali. Şi dă-i distracţie: scoate cureaua, scoate bijuteriile, scoate încălţările ( mi se pare umilitor să defilezi în ciorapi, uneori după deja câteva ore bune de la ultimul duş, pe o podea insalubră, cu riscul de a răci la ovare şi, eventual, de a le arăta tuturor profilul delicat al degetului tău mare, nu de alta, dar accidente se întâmplă, şosetele se mai rup), treci o dată, tot piuie, nu cumva mai ai mărunţiş în buzunare? N-ai. Aaaa, n-ai scos ceasul, scoate ceasul, tot piuie. Cumva aveţi stimulator cardiac? N-am (şi fie vorba între noi, dacă aveam, v-o luau toate instrumentele razna la dracii pe care-i am deja, nenorociţilor!).
În fine, până la urmă, vine una, te pipăie temeinic peste tot şi pe urmă e ok, poţi trece. După care trebuie să te încalţi din picioare, te agiţi caraghios precum cocostârcul să nu cazi lat pe acolo şi să te faci de poveste, te agiţi să-ţi recuperezi bijuteriile, ceasul, cureaua etc. Când ai ajuns în avion, eşti deja obosit fleaşcă, parcă nici hainele nu-ţi mai stau cum trebuie pe tine.
Asta cu pipăitul, sincer, doar prin Românica am păţit-o, afară are omul de la securitate un instrument bipăitor pe care-l plimbă pe lângă tine, nu e chiar parfum, dar e mai bine decât să ai impresia că mintenaş urmează o scotocire a cavităţilor, mai ceva ca la penitenciar. De ce ar fi ok să te pipăie cineva, femeie sau bărbat, n-am priceput, dar probabil că în capul personalului de la securitate, e ok atâta timp cât pipăitul şi pipăitorul sunt de acelaşi sex. În cazul meu, nu e:)), dar pe cine mai interesează amănunte din astea? Aştept cu interes reacţiile amicilor cititori de sex masculin şi amatori de sex masculini găsiţi în situaţii similare: v-a fost uşor, domnilor?

vineri, 22 februarie 2013

Mizeria umană

De regulă, nu scriu despre lucrurile urâte din jurul nostru. Dar mă doare ce se întâmplă cu oamenii. Mă doare să văd cum un film, de altfel difuzat fără transpirații reci și la Tv, a provocat un scandal când chiar nu era cazul. Știu că percepția celor din jur nu se va schimbacu ușurință, știu, dar asta nu mă împiedică să sper și să fiu, de fiecare dată, dezamăgită. Ni se spune să plecăm. Dar eu mi-aș dori să fiu eu însămi aici, acasă, nu aiurea, printre străini. Și probabil că nu doar eu... În fine, am fost tristă azi. Adică ieri. Azi e o nouă zi. S-o trăim, zic.

marți, 12 februarie 2013

Mâinile II


Mai demult, scriam despre vârsta mâinilor. Nu spusesem atunci că pe mine mă fascinează mâinile oamenilor. Mâini cu degete lungi şi nervoase, aprinzând chibrituri sau strângând fulare, umbrele, cărţi. Mâini moi, cu pernuţe în locurile bune, mâini care să mângâie şi să răsfeţe. Mâini uşor aspre, de bunică muncită, mâini care seara îl aduc pe Moş Ene frecând copiii pe spate. Mâini care creează lucruri, mâini care vorbesc, care se miră, care sunt entuziasmate. Mâini care se zbat, precum fluturii prinşi în capcană, atunci când cuvintele nu se lasă născute. Îmi plac mâinile fiindcă spun lucruri despre oameni. Mâinile spun dacă eşti nervos, dacă eşti tipicar, dacă eşti fericit sau trist, dacă ştii răspunsul la întrebarea cea mai importantă din viaţa ta. Îmi plac mâinile care poartă inele, cele care poartă culori în brăţări, îmi plac mâinile cu modele pe unghii, mâinile care dimineaţa apără de frig alte mâini, mai mici, pe care le duc la şcoală. Îmi plac mâinile care alintă, mâinile care iubesc. Mâinile care le prind pe ale mele şi mă fac să tremur. Îmi plac mâinile talentate, mâinile vesele, mâinile care aduc daruri, mâinile care alungă febra şi aduc medicamente, mâinile îndrăgostite. Ale tale.

Niște mâini:)

miercuri, 6 februarie 2013

Hotel Normandie

Odată, demult, când am ajuns la Deauville, m-am pierdut de grup - toată lumea voia să vadă marea, plaja, promenada. Eu voiam să văd Hotel Normandie. Şi, din cei 40 de oameni care mă însoţeau, nimeni n-a ştiut de ce.


luni, 28 ianuarie 2013

Cupluri straight, plimbare gay?

Văd în ultima vreme, pe stradă, o chestiune care mă nedumereşte. Cupluri straight. El şi ea plus el şi ea, în total două. Ies, chipurile, împreună la plimbare, într-o chestie pe care americanii o numesc double dating - o zăpăceală, în opinia mea, dar în fine, fiecare cu nebuneala lui. Să zicem că asta n-ar fi aşa o problemă, mai are omul o pauză în conversaţie, la cafea, o mai suplineşte celălalt cuplu, să spunem. Dar de ce ai ieşi cu iubita la plimbare şi ai lăsa-o să meargă înainte - în cazurile fericite - sau în urmă - varianta mârlănească - împreună cu jumătatea feminină a celuilalt cuplu? Nu pricep. Dacă nu-ţi face plăcere să te plimbi cu ea, de ce mai sunteţi împreună? Dacă vrei să ieşi la o vorbă cu băieţii, fă asta, e mai cinstit. Nu o prosti că mergeţi la plimbare şi o lăsa pe urmă cu cealaltă iubită plictisită, mai ales dacă nu se cunosc dinainte, în timp ce tu comentezi aprins cu amicul tău ultimul joc pe computer sau filmul despre viaţa lui Bruce Lee pe care tocmai l-ai văzut. În fond, cred eu, dacă şi-ar dori să se plimbe cu femei, ar ieşi cu prietenele ei sau, de ce nu, doar cu o femeie şi atunci clar nu ai mai avea loc. Ea vrea să fie cu tine. Crede-mă, dacă vrei s-o păstrezi, e în interesul tău, amice, să vrei şi tu.

joi, 10 ianuarie 2013

Micul prinţ

Îmi plac nopţile fierbinţi. Și lungi. Să uit cine sunt, să respir prin intermediar, să-mi suspend gândurile în vârful buzelor când îţi cer mai mult, mereu mai mult. Și pe urmă, tihnit, să pot să-ţi citesc din 'Micul prinţ' şi să adormi. Firesc.