Pauză de respiraţie

Câteodată, orele se târăsc, minutele par ţinute în loc de o forţă nevăzută, incapabile să facă, în ritmul obişnuit, ceea ce ştiu ele mai bine, adicătelea să treacă. Am sentimentul că mă sufocă aşteptarea, deşi nici măcar nu ştiu ce aştept, şi mă cuprinde un soi de angoasă. E ca şi când aş fi o insectă prinsă în clepsidra timpului, de o parte a gâtuiturii, iar în cealaltă ar fi binele meu, idealul către care tind. Şi, cumva, ştiu ce trebuie să fac pentru a trece, dar nu reuşesc. Nu-mi mai ajunge parcă energia, nu mă mai pot activa. Dimineţile devin o luptă surdă cu mine, zilele - un clei în care mă prind şi în fiecare pas e un chin. E ca şi când aş avea mereu nevoie de câte o pauză, pentru respiraţie. Să iasă naibii o rază de soare, să pot prinde în ochi un petec de iarbă verde, să miroasă din nou a baltă, să... nici eu nu mai ştiu. Cred că, pur şi simplu, am obosit de-atâta iarnă... Mi-e frig la oase şi mi-e pustiu...