miercuri, 28 decembrie 2011

Stilist pentru păpuşi şi traficant de influenţă

Alegerile pe care le facem ne definesc. Încă din momentul diversificării alimentaţiei - mămicile ştiu ce spun, restul nu e cazul să se frământe - alegem şi noi ce ne place şi ce nu. Să mâncăm. Pe urmă alegem ce ne place să îmbrăcăm şi, cam în acelaşi timp, ce jucării ne plac. Se spune că, cel puţin în ceea ce priveşte ulterioara preferinţă sexuală, treaba asta cu jucăriile ar fi definitorie. Habar nu am dacă e aşa şi dacă, pe undeva prin subconştient, faptul că dezbrăcam păpuşile însemna că avea să-mi placă să văd femei goale sau, pur şi simplu, aşa cum motivam pe atunci, simţul meu estetic era jignit de combinaţiile de culori alese de muncitoarele de la "Arădeanca". Cert este că la atât se limita joaca mea cu păpuşile, la a le dezbrăca şi a le schimba hainele între ele, după reguli numai de mine ştiute. O făceam pe stilistul cu graţie şi nu mă impresionau protestele bunicii, năucită de alegerile mele în materie de vestimentaţie păpuşărească. 

Mai târziu, aveam să constat abia în anii din urmă, privind înapoi, aveam faţă de fete o atitudine duală: pe "prinţese" nu le puteam suferi şi le miştocăream continuu, pe celalalte le apăram de băieţi şi le învăţam să se bată, spre disperarea părinţilor respectivi, care nu puteau să priceapă cum o păpuşă ca mine (da, îmi şi spuneau aşa!) poate să fie atât de războinică, aparent fără motiv. Ce nu înţelegeau ei era că motivul exista: prietenele mele erau ale mele, nu trebuia să se joace nimeni altcineva cu ele, să nu le atingă nimeni părul şi, în general, să stea la distanţă :)).  Alegeam să fiu cavalerul neînfricat în cazuri limită, cum ar fi strivitul gândacilor şi al altor vietăţi dealtfel nevinovate, dar scârboase şi provocatoare de ţipete. Nici mie nu-mi plăceau gândacii, dar îmi plăcea să mi se ascundă fetele în braţe, cutremurate de frica inamicului, şi îmi plăcea şi sentimentul de a fi eroul lor pentru o clipă. Motiv pentru care, o dată, am adus din parc nişte rădăşti minunate, pe care le-am răsturnat la momentul potrivit în vestiarul sălii de sport. Ce mai vaiet, ce mai iureş şi câte îmbrăţişări!

Aşa am ajuns prietena băieţilor, care recunoşteau în mine lidera fetelor şi ar fi făcut orice să-mi intre în graţii. Şi orice ăsta însemna multe lucruri bune: cele mai tari surprize pentru schimb, timbre noi la colecţie, prăjituri "Violeta" de la cofetăria din colţ. Făceam, cum s-ar spune, un soi de trafic de influenţă. Şi chiar mi-au reuşit, de-a lungul anilor, nişte cupluri bune :)). Pe fetele care-mi plăceau mie nu le ajutam însă niciodată, deşi nici măcar nu conştientizam pe atunci că fac discriminare. Alegeam însă pentru ele doar situaţii imposibile, potenţiali parteneri dezastruoşi. Pe urmă, angelică, le consolam. Când mă uit acum în urmă, mi-e aşa puţin ruşine. Fetelor, să mă iertaţi :)!

2 comentarii:

  1. rușine, rușine, de trei ori rușine!!!
    da` faza cu consolatul era cea mai tare:D

    RăspundețiȘtergere
  2. @ Camelia - stiu - si rosesc demonstrativ:)

    RăspundețiȘtergere