Câteodată aş vrea să fiu om

Mi-aş dori uneori să nu mai fiu eu. Adică, nu în totalitatea mea, să fiu clară, de regulă, mă înţeleg destul de bine cu propria mea persoană. Dar mi-aş dori ca, măcar în unele situaţii, să pot să mă gândesc întâi la mine sau măcar mai mult la mine. Să fiu rea. Mă întreba zilele trecute o prietenă cum se face chestia asta şi, deşi în principiu aş fi putut să-i răspund, aveam, teoretic vorbind, cunoştinţele cu pricina, mi-am dat seama că e nedrept să mă apuc să dau eu lecţii la un capitol la care abia am învăţat primele paragrafe. Asta pentru că, din păcate, nici eu nu mă pun întotdeauna pe mine pe primul loc. Încă mă gândesc, instinctiv, la nevoile şi dorinţele celorlalţi şi, de cele mai multe ori, iau decizii care ştiu că îi vor face fericiţi, deşi sunt conştientă că nu mă vor face, neapărat, şi pe mine fericită. ba, mai mult, chiar şi atunci când fac ceva doar pentru mine am remuşcări când mă gândesc la faptul că pe ei îi va deranja sau supăra alegerea mea de a mă pune pe primul plan. Şi ştiu că e un cerc vicios. Fiindcă nemulţumirea mea din momentele în care aleg să fac, în primul rând, ce doresc alţii se adună, se strânge. Şi, când nu mai pot, atunci să te ţii! În final, oamenii din jur, obişnuiţi cu mine cea degrabă săritoare la nevoie, calmă, cu zâmbetul pe buze, reacţionează extrem de dur atunci când eu nu le mai pun problemele pe primul plan. Se enervează, mă privesc pieziş, dintr-odată devin inamicul public numărul unu. Momentele bune sunt rapid uitate. Şi nu, nu sunt naivă, nu mă aştept la mulţumiri şi nici la răsplată pe măsura faptelor bune - când le fac, nu de aia le fac. Ci, pur şi simplu, mi-aş dori să pot, măcar din când în când, să fiu şi eu om. Cu bune şi cu rele, cu zile bune şi zile proaste, cu toane, cu nervi. Fără ca asta să declanşeze o cascadă de uşi trântite, de pufnituri mai mult sau mai puţin înfundate şi de nemulţumiri pe toată linia.