Sunt prietenă cu depresiile mele. Adică, ne cunoaştem de multă vreme, eu le respect pe ele, ele mă înţeleg pe mine şi nu mă dărâmă chiar de tot. Coexistăm. Pentru cine nu mă cunoaşte foarte bine, perioadele mele de depresie trec neobservate. Asta fiindcă nu mi le plâng pe la colţuri, nici nu le trâmbiţez, rareori ştie cineva ce mi se petrece în spatele ochilor. M-am obişnuit să zâmbesc şi atunci când nu prea mai pot, şi atunci când ceva moare în mine pe dinăuntru. Sau amintirea cuiva. Unii ar spune că mint, zâmbind când nu simt asta. Dar, pentru mine, zâmbetul e şi scut, şi terapie. Aşa îmi depăşesc mai uşor perioadele dificile, aşa mă vindec de tristeţe. La un moment dat, cineva îmi spunea că se tratează medicamentos şi că pilulele cu pricina îi dau o stare de amorţire, că nu mai simte atât de acut tristeţea. Poate că, în anumite cazuri, amorţirea asta o fi bună, altfel cine ştie ce gesturi necugetate ar mai face oamenii. Dar în ceea ce mă priveşte, prefer să-mi trăiesc depresiile, să-mi simt tristeţile. Nu de alta, dar, altfel, cum aş mai trăi şi simţi bucuriile?
Depresia nu anunta nici cand vine nici cand pleaca si nici cat sta; asemeni unui musafir nepoftit.
RăspundețiȘtergereIar daca alegi pastilele e ca si cum ai fi beat in fata musafirului: nu mai ai notiunea timpului, nu ma simti cat de mult te deranjeaza, e un soi de indiferenta bolnavicioasa, de delasare. Mai bine iti "traiesti" depresia.
@ Dinu - bine ai venit! Asta spuneam si eu, prefer sa imi traiesc toate starile, decat sa ma anesteziez:)
RăspundețiȘtergerePăi și eu am un sertar întreg de posturi depresive, se cheamă "chicken of depression" (și conține pînă acum 32 de articole). Știi de unde vine chestia cu chickenu'? "The Bluebird of Happiness long absent from his life, Ned is visited by the Chicken of Depression." (Imaginea lipsește din Internet din motive de copyright. Gary Larson. Whatever: Genial.)
RăspundețiȘtergere@ Pinocchi0 - şi eu mă vindec scriind :)... de toate mă vindec :)
RăspundețiȘtergere