Cât de invidioase sunt femeile - o discuţie

Discutam eu cu iubita despre femei. Mai exact, despre cât de capabile sunt ele (a nu se înţelege de aici că mă exclud din categorie :)) să admire deschis o altă femeie, o prietenă, o amică, o cunoştinţă, în fine, pe cineva de care nu sunt atrase (că asta e deja o altă discuţie). Şi eu am zis că nu sunt. Adică, să ne înţelegem, o femeie care va spune despre o alta că e frumoasă, deşteaptă şi devreme acasă şi chiar crede ce spune e o raritate. În cel mai bun caz. De regulă, dacă spune asta, exagerează măcar la unul dintre capitole şi o ştie şi ea. Sau spune despre cealaltă că e frumoasă şi gândeşte "Ei, are nasul cam mare, da' în rest, merge". Ori zice că e deşteaptă dar, în sinea ei, "în niciun caz nu e de calibrul meu". Sincer, mie nici măcar nu mi se pare o chestie aiurea, fiindcă, până la urmă, e în noi toate o anumită formă de competitivitate, copios stimulată prin veacuri de necesitatea de a concura pentru supravieţuire, care ne determină, fie şi în subconştient, să le găsim defecte rivalelor. Dar, frate, eu una măcar recunosc, atât cât pot eu de cinstit, că nu admir aşa, fără rezerve, alte femei. Decât dacă sunt cele pe care le iubesc şi aici există nuanţe. În rest, da, o să-i spun unei prietene că îi stă bine cu o anumită culoare sau că îmi place tunsoarea ei cea nouă ori culoarea unghiilor, dar asta numai dacă e real. Dar n-o să-i spun nimănui (cu excepţia iubitei) "eşti splendidă". Nici măcar dacă este. Sau mai ales dacă este.