Trăiesc

Câteodată, într-un soi de avalanșă - mă obsedează iarna asta interminabilă, e clar! - mă ajung din urmă vechi dureri. Mă chinuie întrebări - din alea stupide, cu unde și de ce am greșit și ce-ar fi trebuit să fac și n-am făcut - mă amenință angoase, mă mai bântuie câte un vânt de schimbare crezută necesară. Mi se face frig și urât de mine și mă gândesc să trag oblonul așa vreo săptămână, ca să mă reconstruiesc, să-mi netezesc straturile înăuntrului meu complicat și plin de emoții neînțelese și să scot abia după aceea capul din nou în lume. Un cap impecabil fardat și cu sprâncenele periate - ăsta e semn rău, când îmi amintesc să fac asta, e bai mare! - pe care să-l port mândră, să sperii dușmanii cu el. Și exact când mă pregătesc să fug - nu, baby, de tine nu, tu îmi cunoști urâciunile și nu te-ai speriat, așa că tu ai voie oriunde în mine - moare cineva. Un cineva tânăr, care dispare cu demnitate, dându-mi cu lecția dorinței de viață peste nas. Și mi se face rușine de mine și de prostiile din trecutul meu mai mult sau mai puțin îndepărtat și de lipsa de recunoștință față de mine însămi pentru cine am reușit să realizez că sunt. Și roșesc. Și pe urmă, mulțumită că mi s-a reamintit cât sunt de norocoasă, mă ridic, mă scutur de umbre și trăiesc, iubind. E de ajuns.