Ce n-am mai scris demult...

Nu ți-am mai scris de ceva timp, iubito, cât de mult te iubesc. Și pentru că vorbele zboară, dar scriitura rămâne, și pentru că nimic din ceea ce aș putea eu face pentru tine nu reușește să țină pasul cu minunile pe care le faci tu pentru mine zilnic, iată, îți scriu aici, să rămână mărturie, că ești lumina vieții mele. Că tu îmi înseninezi clipele cele mai negre, iar pe cele frumoase le transformi mereu în experiențe extraordinare, că tu îmi aduci zâmbetul pe buze fiindcă mi l-ai sădit în inimă, încă de la primele noastre discuții, care durau până târziu, în noapte, și pe care nu mă înduram niciodată să le închei. Că ești minunată o știi, ți-am mai spus-o. Că nu mă mai satur să te ascult, să râd cu tine, să plâng cu tine, uneori, la fel, o știi. Ceea ce nu cred că știi este modul în care mi-ai schimbat, complet, viața. Sau, mai bine zis, m-ai ajutat să mi-o schimb singură, m-ai încurajat, m-ai susținut. Mi-ai mai dat și un ghiont, când a fost cazul :). Cu tine, am reînvățat să visez. Și să lupt pentru ca visele mele să devină realitate. Nu am cuvinte să-ți mulțumesc îndeajuns și poate viața întreagă nu îmi va fi suficientă pentru asta. Dar sper din tot sufletul să mă lași să mă străduiesc să o fac, așa cum știu eu. Și să fii lângă mine, mereu. Gata să mă prinzi când cad sau să te sprijini pe mine când ți-e greu. Pentru că dragostea mea nu e doar furtunoasă ca o ploaie rapidă de vară. E și ploaie așezată, mocănească, din aceea care face bine pământului. O iubire care poate nu e mereu glamour, dar cu siguranță e constantă, profundă, frumoasă ca zâmbetul tău, dimineața, atunci când te trezești cu mine alături. O iubire pe care ți-am dăruit-o necondiționat și pe care o ai, pentru că o prețuiești, o înmulțești și o păzești cu fiecare gest, cu fiecare vorbă, cu fiecare sărut, cu fiecare noapte (sau zi) de pasiune împărtășită.