Furtună

E furtună. Mi-aş dori să pot merge prin ploaie şi s-o las să mă spele. Să mă obosească şi apoi să dorm, imediat după duş, cu fereastra deschisă, în nări cu mirosul de verde crud, pe care chiar şi copacii prăfuiţi din oraş îl reuşesc, imediat după ploaie. E furtună în mine şi nu pot s-o opresc. Eşti în mine şi nu pot să mă mint că nu eşti. Uneori aproape aş vrea să pot, ca să uit că mi-e dor. Şi pe urmă mi se face ruşine. Fiindcă nu vreau să nu mă doară lipsa ta. Vreau s-o simt aşa cum îţi simt şi prezenţa. Acut. Cu toată fiinţa. Tu, iubito, eşti copacul din mijlocul câmpiei mele, adăpostul meu, oaza mea de linişte şi de nelinişte. Toate drumurile mele duc la tine. Aşa că lasă-mă să-ţi torn sevă la rădăcini, ca să îmbătrânească în câmpia mea. Care nu e poate cea mai frumoasă câmpie din lume, nici cea mai lipsită de evenimente. Dar e locul tău.