Coșmaruri

Multă vreme, nu am visat. Sau, probabil, nu mi-am amintit ce visam. Somnul meu era pe atunci mereu incomplet, cumva, nu la fel de odihnitor pe cât simțeam că ar fi putut fi, dacă aș fi visat. Pe urmă, am reînceput să visez și a fost un sentiment greu de descris, eliberator, frumos, înălțător. Pentru cineva care visează în mod constant, acestea sunt poate lucruri ușor bizare și care, la o adică, pot părea și exaltate. Dar atunci când de regulă nu-ți amintești ce visezi, importanța fiecărui vis pe care ți-l aduci aminte devine disproporționat de mare. Iar când visul e un coșmar... Ei, bine, cum te lupți cu disperarea pe care o știi originară într-o iluzie, dar care doare atât de real cât e cu putință? Și cum faci să reușești să adormi la loc, calmându-ți gândurile negre, deși știi că, odată închiși ochii, e posibil să reiei visul urât de unde l-ai lăsat? Sau să intri în altul, și mai îngrozitor? Insomniile mele sunt de două feluri: de lună plină și de coșmaruri. Pe cele cu luna le-am acceptat, le înțeleg. Pe cele izvorâte din coșmaruri le urăsc din tot sufletul meu mic, le-aș surghiuni la marginea existenței, de unde să fie folosite doar pe post de pedepse pentru păcate groaznice. Sau ceva de genul ăsta:)...