Soldat sau pisică?

Uneori, am impresia că suntem soldați. Soldați disciplinați, care repetă la nesfârșit aceleași gesturi, care se duc la muncă, muncesc, pleacă spre bârlog, cumpără din drum o pâine, apă, sună acasă, să vadă dacă n-au uitat ceva - țigări, o bere, mâncare pentru câine sau pisică, plastilină că mâine are ăla micu oră de Educație artistică - primesc instrucțiuni, deschid portofelul, numără, se încruntă, numără iar, renunță la bere. 

Cred câteodată că, dacă nu am avea căi neuronale bătute, dispoziția predestinată de a primi ordine, nici n-am fi atât de ușor de condus. De mânat, mai bine zis. N-am fi așa de blânzi, așa de domestici, de îndobitociți, uneori, de propriile nevoi. Îmi plac pisicile pentru că, dintre toate animalele de pe lângă casa omului, sunt singurele pe care doar avem impresia că le-am îmblânzit. În realitate, sunt libere. Se prefac atâta timp cât asta le aduce mai aproape de țel, fie el cea mai fragedă bucățică de carne din farfuria ta sau accesul la cel mai interesant obiect de pe raftul de sus al bibliotecii. Pe urmă, se întorc în ele, suverane. Te pot iubi cu convingere, dar asta nu le va împiedica să te și zgârie cu patimă, la o adică, dacă nu le faci pe plac. Și în niciun caz nu ai să le determini să se joace, dacă nu vor, să mănânce, dacă nu le place, să doarmă, doar fiindcă e noapte. Mi-ar plăcea să fiu mai pisică și mă trezesc, din păcate, din ce în ce mai soldat. Am să-mi ignor însă durerea de spate, am să mă întind între perne cu un pahar de vin și am să ascult o inițială franțuzească. Până mâine, ordinele mai pot aștepta...