Întotdeauna mi-au plăcut elefanţii. Când eram mică, târam unul de trompă prin toată casa. Era o jucărie din aceea de cauciuc, ţiuitoare, dar o iubeam atât de sincer cât poate un copil să iubească. Mai târziu, devoram poveştile cu elefanţi, pe urmă filmele. Din Tarzan cu Johnny Weismuller nu mi-a plăcut Tarzan, nici măcar Jane :), ci elefantul. Am devorat cele câteva rânduri dedicate lor în Atlasul Zoologic, cartea de căpătâi a vacanţei dintre clasa I şi a II-a, i-am întâmpinat cu bucurie la Teleenciclopedia. Pe urmă, din documentarele posturilor Tv, am aflat cum puiuţii elefanţilor sunt copii la fel de mult ca noi, am aflat ce forţă au, cum se conduce societatea lor, de ce sunt ameninţaţi cu dispariţia. Atunci când am văzut un film despre felul cum mor elefanţii, am plâns. Demnitatea cu care îşi duc durerea în altă parte, s-o ascundă, m-a marcat.
Touché!... Natura are un simţ al umorului cu totul aparte. Cu ei şi cu delfinii ne-a cam făcut de râs, ne-a lovit cel mai crunt în pretenţiile noastre de "fiinţe superioare" (indiferent ce-o fi însemnând de fapt "superiorul" asta, că eu încă nu am reuşit să-i dau un înţeles pe înţelesul meu. O fi însemnând că stăm pe o cracă mai sus?!).
RăspundețiȘtergereCred că înseamnă doar că suntem mai sus în lanțul trofic... Nu învățăm nimic de la animale, nimic... Din păcate.
Ștergere