Cred că atât de tare plouă prin noi, că a ajuns apa să nu ne mai încapă. Mi se păreau vesele ploile de primăvară. Altădată, în altă viață, pe vremea când grijile erau mai mici. Și eu eram mai mică. Îmi amintesc și acum mirosul de zambile de prin colțuri de stradă. Zambilele erau firave, abia aveau câteva flori pe o tulpină, nu ca acum, când sunt olandeze sau altoite sau mai știu eu cum, dar se ofilesc într-o zi și miros a parfum bulgăresc. De trandafiri. Primăvara era sinonimă cu pantofi și eșarfe, cu zâmbete și gâturi dezgolite - cred că nu există nimic mai frumos decât un gât de femeie primăvara, când fularul rămâne acasă. Acum, anotimpul în sine nu mai există, e un frig urât și încăpățânat care nu mă lasă să respir. Am obosit. Vreau o pauză cu senin și cu soare. Să râd cerului în sfârșit albastru și apei tulburi, cu miros de mâl care se trezește la viață. Vreau muguri și flori. În mine și aiurea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu