Niciodată

Cică să nu spui niciodată, niciodată. O fi. Nu știu. Un lucru știu, și anume că viața e surprinzătoare. De câte ori ai sentimentul că le-ai trăit și le știi pe toate, îți mai dă o palmă peste față, să-ți aducă aminte că de fapt ești o furnică, insignifiantă în efortul tău de a-ți croi destinul prin muncă. Insignifiantă în zbaterea ta de-a fi corectă, de-a nu lovi, de a nu te lăsa lovită. 

Se mai spune că Dumnezeu îți dă exact atâta cât poți duce. Pe principiul ăsta, cred că trebuia să fiu cămilă. Pentru că exact atunci când mă obișnuiesc măcar puțin cu o greutate, mă trezesc încovoiată de una și mai mare. Nu mă plâng. De regulă nu o fac. Înghit și merg mai departe. Până când, nu știu. Nu știu nici măcar până unde. Tot ce știu este că iubesc viața. Și oamenii, în ciuda loviturilor pe care le iau și de la una, și de la ceilalți. Iubesc viața cu o determinare și cu o forță pe care mulți mi le invidiază. Nu sunt mereu puternică. Cad. Dar mă ridic. Și primăvara care tocmai se chinuie să sosească e un motiv bun de optimism. Singurul. Dar, cine știe, poate face muguri.