Memoria emoţiilor

Întotdeauna m-a fascinat modul în care funcţionează memoria afectivă. Ne amintim lucruri mărunte, dar care au legătură cu oamenii pe care-i iubim, mult mai uşor decât ţinem minte evenimente majore. Mai mult, unele imagini şi senzaţii ni se încrustează în memorie adânc, pentru totdeauna: cum arăta ea când am văzut-o prima dată, cum îi mirosea pielea, gestul cu care-şi trece mâna prin păr când o preocupă ceva, un zâmbet, o atitudine. Evident, la polul opus, ţinem minte şi lucrurile neplăcute care au legătură cu sentimentele. Un ton ridicat, un cuvânt de ocară, un reproş, o ceartă ni se înşurubează adânc în sertarele memoriei. Şi orice gest similar le face apoi să revină la suprafaţă.
Se zice că suntem suma experienţelor noastre şi, am mai spus-o, chiar cred asta. Dar o nuanţă se impune: suntem, poate mult mai mult, suma emoţiilor trăite. Iar asta e bine, fiindcă o viaţă fără emoţii - şi bune şi rele - n-ar mai fi viaţă, ci doar existenţă. Eu una, cel puţin, nu vreau aşa ceva!