Evadare

Îmi plac evadările. Momentele în care decid să plec, pur şi simplu, chiar dacă nu e sezonul vacanţelor ideale. Nimic nu îmi place mai mult decât să mă plimb. Poate doar să scriu, dar, în varianta ideală, ar trebui să scriu despre locurile pe care le văd. De multe ori însă, am sentimentul că niciun cuvânt, oricât de meşteşugit, n-ar putea descrie cu acurateţe frumuseţea unui peisaj, micile momente pe care le surprinzi, în goana maşinii, din vieţile celor pe lângă care treci. Un gospodar care-şi aşează lemnele pentru iarnă, o căruţă vârfuită cu coceni de porumb care intră pe porţile unei case cu cercevelele frestrelor vopsite în albastru, un cârd de gâşte care se întorc de pe baltă, cu mers legănat şi ţipete ascuţite. Clipe care nu se întorc, iar simplul fapt că se consumă sub ochii tăi, privitor de ocazie, este, în felul lui, o mică minune. Pentru minunile astea, niciun efort nu mi se pare prea mare. Iar drumul spre acel undeva dorit, care nici nu are importanţă unde se află, este o aventură în sine. Mereu alta.