Atât de mică...

Când se apropie sărbătorile, încep să descresc. Zic mereu, an de an, că nu mai vreau cadouri, că nu mai vreau brad, că am crescut, nu mai sunt copil! După care, cu o lună înainte, încep să mi se scurgă ochii, prin magazine, după globuri, beteală, ornamente pentru masă, uşi, pereţi etc. Şi mă apuc, evident, de cumpărat cadouri :) Cum nu mi-a plăcut niciodată înghesuiala din ultimele zile de dinainte de Crăciun, fac asta din timp, iau câte ceva în fiecare zi pentru cei dragi. Anul acesta am început cu darurile pentru cei mici şi foarte mici. Pierdută în standul cu jucării şi cărţi pentru copii, m-am simţit, din nou, mică mică, de câţiva anişori, extaziindu-mă în faţa vitrinelor librăriilor - lumi ale poveştilor şi jucăriilor în vremurile alea - cu nasul cârn lipit de geam, cu mânuşi de lână tricotate şi prinse de după gât cu un şnur, să nu le pierd şi, evident, cu urson (cine ştie, cunoaşte!)greu şi incomod. Copilăria mea avea şi zăpadă, zăpadă mare, cât gardul, prin care bunicul făcea pârtie, ca să mă tragă cu sania până la fântână, de unde scotea apă, punea găleţile pe sanie şi mă lăsa şi pe mine să trag, mânuţa mea cu mănuşă de lână lângă a lui, arsă de soare, noduroasă, dar atât de caldă... În bucătăria bunicii, mică de tot, mirosea a tocăniţă şi a mămăliguţă caldă, o pisică, tolănită pe cuptor, torcea uşor, iar la cap îmi ticăia ceasul deşteptător.
Acum, bunicii nu mai sunt, cu ei s-a dus şi o parte din mine, una pe care n-am s-o mai recapăt nicicând. Dar, cu câteva săptămâni înainte să vină Moşul, redevin pentru câteva clipe copil. Şi mai iau un glob şi un fir de beteală, mai pun bine câte un cadou. Şi cumpăr bomboane de pom, pe care, desigur, le mănânc şi, în Ajun, iau altele :)...