Cum şi de ce se moare singur

O jurnalistă sau vedetă de televiziune sau realizatoare TV sau cum vreţi să-i spuneţi Cristinei Ţopescu a murit în casă, au murit lângă ea şi câteva dintre animalele pe care le avea şi nimeni dintre cunoscuţi nu şi-a dat seama că lipseşte. După trei săptămâni, o vecină a alarmat autorităţile şi s-a făcut astfel macabra descoperire. În urma acestui tragic eveniment, au început să curgă exclamaţiile pe conturile de Fb: Cum a fost posibil?, Cum de nu a ştiut nimeni?, Cum de nu s-a impacientat nimeni, nu i-a dat nimeni femeii acesteia un telefon timp de trei săptămâni?
Realitatea este că, exceptând familia apropiată, colegii de serviciu (dacă nu cumva, aşa cum era cazul ei, tocmai te-ai angajat într-un loc nou) şi, poate, dacă suntem extrem de norocoşi, unul, doi prieteni, niciunul dintre noi nu are pe nimeni, de fapt.
Singurătatea acută este poate cea mai grea boală a contemporaneității, cu atât mai mult cu cât conexiunea la viaţa socială virtuală poate crea iluzia unei comunităţi. Să fim sinceri, însă. Facebook nu înseamnă că oamenii care îţi dau like la postări îţi vor deschide şi uşa, dacă ai o problemă, îţi vor uda florile când pleci în concediu şi că tu vei face la fel pentru ei. Asta nu neapărat fiindcă ar fi oameni răi, ci pentru că, în cele mai multe cazuri, fie nu sunt fizic în apropiere, fie, pur şi simplu, se tem să nu deranjeze. Faceţi un bilanţ mental şi vedeţi câţi dintre prietenii de pe Fb ar veni să vadă ce faceţi, dacă, timp de trei săptămâni, nu aţi posta nimic...
Dacă părinţii s-au stins, fraţii nu există sau, preocupaţi de propriile vieţi, probabil pe alte meleaguri, nici nu realizează că nu au vorbit deloc cu voi o lună întreagă, dacă nu aveţi un partener stabil de viaţă sau un copil, şanse sunt să nu-i prea pese ni
mănui că aţi dispărut. Decât dacă, evident, faceţi mereu eforturi pentru a vă asigura de contrariu. Nu refuzaţi invitaţiile prietenilor la socializare offline, decât dacă chiar aveţi febră 40, nu găsiţi mereu scuze pentru a nu lua parte la evenimente, chiar dacă, de fapt, nu sunteţi tocmai cea mai sociabilă persoană. Este în natura noastră, a tuturor, ca, dacă un om ne-a refuzat o dată, de două, de trei ori, să încetăm, pur şi simplu, să îl mai invităm. A nu se înţelege de aici că, dacă nu ai chef de socializare, e musai să faci asta. Nu, doar că decizia de a nu o face trebuie să fie una asumată. Şi că trebuie să existe, în viaţa fiecăruia, măcar o persoană care, dacă nu a văzut semne de viaţă de la noi timp de 24 de ore, să se panicheze. S-ar putea să fie prea târziu şi aşa, dar poate totuşi nu... Când vă faceţi prieteni, asiguraţi-vă că sunt dintre cei care ar sparge uşa, dacă nu răspundeţi la telefon într-un timp rezonabil. Ah, şi, evident, faceţi acelaşi lucru pentru ei.