Septembrie e mereu o lună cu sentimente amestecate. E încă suficient de cald încât să îmi închipui că e vară, dar, pe de altă parte, este luna în care începea şcoala, luna în care era ziua ta, mama. Sau este, fiindcă, aşa cum îmi spune mie jumătatea mea mai deşteaptă, ziua ta rămâne mereu ziua ta, deşi tu, fizic, nu mai eşti. Mă doare atât de tare că nu mai eşti, deşi tu rămâi mereu vie în mine, în amintirile mele cu tine, în unele gesturi ale mele. Prietenii tăi tresar când îmi aud vocea, iar eu ştiu cât ţi-ar fi plăcut asta. Mie nu îmi place. Mă aud şi îmi sunt străină, parcă am furat ceva ce nu îmi aparţine.
E cald, azi ar fi fost perfect pentru o plimbare prin centru şi pentru o masă undeva, într-unul dintre locurile tale preferate, deşi COVID-ul ăsta ne-a cam stricat planurile, nimic nu mai e cum era. Nu ştiu ce ai fi spus despre asta, dar ştiu cât ţi-ar fi displăcut campania electorală suprapusă peste luna ta favorită. Şi ştiu şi cu cine ai fi votat. Asta mă reconfortează întrucâtva.
În altă ordine de idei, mi-am comandat nişte cercei frumoşi, care sigur ţi-ar fi plăcut. Da, am prea multe bijuterii, nu, nu port nici jumătate dintre ele. Ştiu că nu e logic să vreau altele, după cum nu ar trebui nici să cumpăr cărţi, dacă încă nu le-am citit pe toate cele din bibliotecă. Şi cu toate astea, abandonez orice logică în septembrie. Ştiu că mă înţelegi. Doar tu pricepeai de ce, deşi îmi era drag să mă duc la şcoală, deveneam mereu melancolică în prag de 15 septembrie. Sfârşitul vacanţei nu era doar sinonim cu reluarea temelor şi chinul uniformei mult prea apretate. Un an trecuse, copilăria se îndepărta din ce în ce mai mult şi, cumva, copilul din mine ştia că nicicând nu-i va fi mai bine.
