Cum să hrănim neuronu' obosit

Zilele lungi de muncă ar trebui să se termine cu cocktailuri albastre sau vinuri roșii sau șampanie în flute verzi, cu muzică bună și cu țigări de foi. Dar nu mereu se poate. Așa că mă mulțumesc, deocamdată, cu salată de ton și ciocolată cu alune întregi sau amăruie. Și cu ceai de cireșe sălbatice, cu miere și lămâie. Cu cărți bune și cântece vechi, dar nemuritoare. Și mâine e luni, dar luni e departe, când savurezi toate astea din vârful patului:). Am zis.

P.S. - Pantofii nu au nicio vină, sunt doar frumoși:)

Affaires de coeur

Îmi plac zilele libere, diminețile lungi și leneșe, cu cafeaua în pat și laptopul în pat și cărțile alături, cu muzica mea, cu florile mele. Astăzi mi-am început ziua cu un Earl Grey fierbinte, un pic îndulcit cu miere și cu ˝Affaires de coeur˝ de Madeleine Chapsal. Și cu o durere de spate, pe asta însă prefer s-o ignor:). Mă gândesc serios la o plimbare mai spre după-amiază, iar dilema cea mai mare a zilei va fi cu ce să mă îmbrac:)). Nu pentru că aș fi vreo fashionistă, ci pentru că în casă e cald și bine, iar afară, mai mult ca sigur, foarte rece. La mijlocul lui noiembrie, mereu mă simt ori prea îmbrăcată, ori insuficient îmbrăcată, chestie care poate fi frustrantă. În rest, până luni, adio griji și bătăi de cap. Voi ignora inclusiv campania, care a început agresiv  - brusc, o mulțime de necunoscuți vor să fie prietenii mei pe Fb și pe urmă încearcă să-mi posteze pe wall diverse mizerii. Dar nici măcar asta nu-mi va strica sfârșitul de săptămână:), pe care vi-l doresc minunat tuturor:)!

Receptacul pentru durere

Suferințele mele mă dor surd, înfundat, mă dor așa, ca o sâcâitoare durere incipientă de dinți. O știți, e acolo, dar e suportabilă, te împrietenești cât de cât cu ea, mai treci prin încă o zi. Suferințele altora mă dor însă acut, uneori cred că sunt un soi de rezonator pentru ele, mă umplu cu toate, mai mici, mai mari, mai justificate, mai puțin justificate, le primesc, le clasez, le analizez și încerc să le vindec. Așa sunt eu. Am încetat de multă vreme să îmi mai pun întrebări de ce și cum, pur și simplu am în mine această pornire de a-i vindeca pe alții. Sau măcar de a încerca. Ce am învățat de-a lugul anilor a fost că nu mereu merge, că sunt situații în care trebuie doar să aștepți să treacă. E ca atunci când vine un val mare și realizezi că nu-l poți sări, poți doar să te bagi cu capul la fund și să-l lași să te învăluie. 

Nu-mi place să-mi recunosc neputințele. Nu-mi place să-mi ating limitele, asta mă descurajează mereu. Pe de altă parte, realizez că în anumite privințe limitele mele sunt poate mai sus decât ale oricărui altcuiva. Că poate cer de la mine mai mult decât este omenește posibil. Că oricât de mult mi-ar plăcea să iau durerea cu mâna, uneori pur și simplu nu merge așa. Probabil și pentru că oamenii au nevoie să își trăiască suferința pe propriile picioare.