Mi-e dor de vacanţă, de soare, de mare, de tine. Mi-e dor să nu mă mai îngrijorez pentru nimic. Măcar o zi vreau, măcar un răgaz de o oră între două veşti rele. Mi-e dor să alergăm după câine prin parc şi să râdem în hohote, să spui că plăcinta mea nu se poate mânca, dar să mănânci, totuşi, jumătate de bucată, de dragul meu. Mi-e dor să-mi critici cafeaua şi să te strâmbi, dar să mai ceri o ceaşcă. Mi-e dor să nu mai sune ceasul a plecare şi să nu mă mai tem pentru orice lucru pe care nu-l pot controla şi care oricum se întâmplă dacă e să se întâmple. Am renunţat să mai cred că voi fi vreodată atât de înţeleaptă încât să nu mă mai tem pentru mâine, dar mâine sună parcă mult mai puţin înfricoşător cu tine în el.
Nu mai vreau lucruri. De fapt, mi-ai promis că mă ajuţi să mai renunţ la unele dintre cele pe care deja le am şi asta mă eliberează de greutatea deciziei proprii. Vreau amintiri comune, vreau chestii împărţite, oricât de banale ar fi ele - de-abia aştept baloanele de săpun cu forme :) şi mai vreau să plouă liniştit, ca azi, dar să putem să ne bem cafeaua pe balcon, ferind-o de labele din ce în ce mai mari ale periculosului nostru copil cu blană. E timpul să vii acasă. Şi să stai.