Perfecţiunea există. Alta pentru fiecare.

O discuţie cu o prietenă mi-a repus pe tapet o chestiune la care nu mă mai gândisem de multă vreme. Ce e aceea o relaţie perfectă? Există, pentru fiecare dintre noi, omul perfect? Şi dacă nu, de ce nu? Şi dacă da, cum îl/o recunoaştem? Cum ştim că acela e omul potrivit pentru noi şi ce facem atunci când ştim, ca să nu pierdem întâlnirea cu marea iubire?
Eu recunosc, sunt o romantică incurabilă. În ciuda unor situaţii dificile din trecut, nicio clipă n-am încetat să sper să se poate, că, pentru mine, undeva, există jumătatea. Am găsit-o când mă aşteptam mai puţin, am recunoscut-o imediat şi am luptat pentru ea. Spre deosebire de mulţi alţii, ştiu că lupta nu se termină atunci când cucereşti pe cineva, ci continuă o viaţă întreagă, dacă vrei într-adevăr să-ţi păstrezi iubirea lângă tine. Nu sunt genul de romantică pentru care să conteze mai mult patul cu baldachin decat iubita - deşi, să fiu bine înţeleasă, n-am nimic împotriva confortului şi a unui interior frumos, la o adică. Dar cred în a îmbătrâni împreună, cred asta cu toată puterea mea. Cred în vise împărtăşite şi în idealuri comune şi în eforturi conjugate pentru a clădi ceva împreună - indiferent că e vorba despre o casă, un copil, o afacere sau pur şi simplu bucuria de a-ţi permite un anumit hobby. Şi dacă insişti că perfecţiunea nu există, dacă mereu te împiedici de inconvenientele unei relaţii - fie că ele depind de cele două persoane din ea sau de condiţii exterioare - nu cred că poţi ajunge măcar să aspiri la ceva cât de cât apropiat de fericire. Un proverb chinez spune "Cei veşnic nemulţumiţi sunt cei mai nefericiţi: nu fiindcă ceea ce au nu e suficient de bun, ci fiindcă mereu cred că ceea ce nu au încă e cu siguranţă mai bun". Eu nu ştiu dacă e aşa sau nu. Nu am pretenţia deţinerii adevărului absolut, Dumnezeu ştie că am făcut şi eu greşelile mele, mai mari sau mai mici, pentru care am plătit. Dar, când mi-a bătut fericirea la uşă, am recunoscut-o şi i-am deschis. Ba am poftit-o şi la masă, i-am dat şi un pahar de vin bun şi am încercat s-o conving să şadă cât mai mult. Şi nu ştiu de ce iubita mea e cea care mă face fericită: poate e pentru că suntem atât de asemănătoare în multe privinţe şi totuşi atât de minunat de diferite, poate pentru că amândouă aveam nevoie exact de felul de dragoste pe care ni-l oferim una alteia sau poate, pur şi simplu, aşa cum spun eu, s-a născut special pentru mine... V-am spus, sunt o romantică incurabilă :)

Norocul meu că sunt ghinionistă

      Dacă am învăţat ceva în ultimii 30 de ani - şi, sincer, uneori am dubii asupra acestui aspect :) - atunci faptul că nu am noroc la lucruri mici e una dintre chestiunile care-mi sunt acum clare. Şi, întrucât, recent, am aflat eu că nicio afirmaţie nu stă în picioare dacă nu o justific şi cu exemple, să purcedem. 

      Ştiţi cum e să vezi o super rochie într-o vitrină, seara, după ora închiderii magazinului, să visezi la ea toată noaptea, pe urmă, a doua zi după-amiază, când reuşeşti să ajungi în locul cu pricina, să afli că s-a vândut? Ei bine, mi s-a întâmplat treaba asta de atâtea ori, încât acum, dacă e cazul de aşa ceva, nici nu mă mai obosesc să merg înapoi :). La fel, dacă dimineaţa e înnorat şi îmi iau umbrela, la prânz se fac 35 de grade şi nici urmă de ploaie. Dacă nu o iau, invariabil, toarnă cu găleata. De fiecare dată. Dacă ajung în staţie şi autobuzul (unul la jumătate de oră) tocmai a închis uşile, nici vorbă să le mai deschidă, deşi stă la semafor. Dacă încalţ pentru prima dată o pereche de pantofi impecabili, musai trebuie să intru cu ei în noroi, sau mă prinde ploaia sau, deşi nu m-au bătut când i-am probat, deşi stau cu ei prin casă înainte să-i iau la purtat, mă rod până la os. Aproape întotdeauna, când mai am 10 minute şi trebuie să iau mâncarea de pe foc, sună telefonul. Şi mereu e cea mai vorbăreaţă dintre prietene, în consecinţă, uit de cratiţă şi mănânc afumat. Nu am noroc de chilipiruri, pantofii care sunt la reducere nu mi se aşază bine pe picior sau nu sunt măsura mea etc. În fine, aţi prins ideea. 

      Cert este că, de-a lungul timpului, m-am obişnuit cu ghinioanele mele, cu modul absolut ciudat în care mă tai atunci când trebuie să tranşez indiferent ce, cu faptul că mereu mă ard când folosesc un cuptor, ba chiar şi cu accidentele casnice de tot felul pe care se pare că le atrag precum mierea muştele. Iniţial, mă gândeam că sunt eu blestemată, că astrele conlucrează doar că să mă fenteze pe mine, că nimeni, dar nimeni, nu poate avea atâta ghinion. Apoi, într-o zi, când mă aşteptam mai puţin, când chiar nu prea mai credeam deloc în steaua mea, te-am găsit pe tine, iubito. Şi, brusc, toate ghinioanele mele mărunte nu mai contează. Fiindcă tu, minune, tu eşti norocul meu. Şi dacă e adevărat că trebuie să existe un echilibru, atunci totul se explică. Nu puteam să am noroc la toate chestiile nesemnificative şi să te am şi pe tine. Pentru prima dată în viaţă, mă bucur că sunt ghinionistă :)

Ecouri

Visele mele sunt gemene cu ale tale. Dorinţele mele, încă înainte să ajungă cuvinte, se transformă miraculos în fapte de-ale tale. Supărările tale îmi umezesc ochii, durerile tale mă dor. Temerile mele le presimţi şi le spulberi cu un zâmbet - îl ştii, zâmbetul-vedetă, cel din colţul gurii, în dreapta - îmi trimiţi îndoielile la plimbare pe un ton hotărât. Cu tine, nu mă ascund în tăceri, nu fug în mine, cum o făceam odată. Cu mine, nu ai nevoie să fii altcineva decât cine eşti. Îmi place siguranţa sentimentelor împărtăşite. După cum îmi place şi tremurul pe care nu mi-l pot stăpâni când te aud, când te văd, când te simt, când te am. Şi, mai presus de orice, îmi place să ştiu că tot ceea ce fac are ecou în tine, la fel cum tot ceea ce faci reverberează în mine. E ca şi când sunetul inimilor noastre s-ar auzi dintr-un capăt al străzii în altul, ajutându-ne să ne întâlnim la mijlocul drumului.

E naşpa să ţi se ardă nulul!

         Astăzi am aflat pe pielea şi neuronii proprii că, dacă nu ai cunoştinţe de electricitate, e bine măcar să ai, printre cunoştinţe, un electrician. Sau, dacă nu, un meşter, adică omul acela mai în vârstă, priceput la toate, pe care-l chemi şi când s-a înfundat ţeava şi când s-a împuşcat cablul electric în perete sau, dimpotrivă, vrei tu să împuşti ceva în perete, nişte cuie, adică.  Şi nu vorbesc aici despre casa unde stau, că acolo siguranţele la tablou sunt încă din alea vechi, cu liţă, pe care am învăţat să o schimb de la vreo zece ani, de pe când lua Ceaşcă în fiecare zi curentul şi când venea înapoi prăjea tot. 

          Nu, vorbesc despre birou, în care birou, la 39 de grade Celsius (stiţi, afară, la 1 metru deasupra solului din curtea staţiei meteo, la umbră), se face aşa o atmosferă plăcută de lucru de-ţi vine să te împuşti (pe tine, nu pereţii). Ei bine, la birou, dacă ţi se opreşte curentul la ora 14,00, vinerea, poţi să-ţi dai liniştit foc, dacă n-ai pile, relaţii, cunoştinţe ai încurcat-o!

           În primul rând, fiindcă e vineri, cu doar două ore înainte de finele programului unora sau cu jumătate de oră după finele programului altora. Că e cu multe ore înainte de sfârşitul porgramului tău, chiar nu mai contează. Apoi, fiindcă, în primă fază, îţi trebuie pile la Electrica, unde să se facă întâi conexiunea ta, după aceea a altor consumatori de pe stradă, fiindcă altfel iar îţi pică. Nu mă întrebaţi de ce, nu ştiu, dar mi s-a spus că de vină sunt aparatele de aer condiţionat, folosirea lor excesivă, mai exact. Buuuun, rezolvi situaţia, găseşti pila potriviă, dai telefonul de rigoare, faci, la telefon, pisiceala de rigoare - că uite, eu, o biată femeie lipsită de ajutor, de resurse tehnice şi capacitate de înţelegere a importantului fenomen electric, chiar nu ştiu ce ar trebui făcut. Şi omul se înduplecă, zice că te ajută.

Evrika! Vine curentul! Reconectezi la reţea computerele, înjuri de mama focului, evident că nu ai salvat chiar tot, mai refaci un tabel şi constaţi, deodată, că mori de cald! Aparetele de aer condiţionat nu mai funcţionează! Chemi administratorul, care cheamă mecanicul, care este şi sudor şi instalator şi electrician şi şofer fiindcă e criză. Ăsta se uită la tabloul cu siguranţe, toate par în regulă, le verificaseşi oricum şi tu, că atâta lucru te-a dus mintea, şi ridică din umeri. Nu ştie ce-i. El nu ştie, tu nu ştii, nici căldura de afară nu ştie să facă altceva decât să crească. Şi iar îţi scremi mintea, găseşti pila potrivită, de data asta la o firmă privată, că Electrica nu face service, dai un telefon, te rogi, ţi se trimite un electrician profesionist. Omul vine, cu o şurubelniţă din aia cu bec, creion de tensiune, mai pompos vorbind, verifică şi zice: "Trebuie să îmi mai aduc nişte scule!Fazele sunt bune, dar nu pot să verific nulul". Şi pleacă, tu dai căutare pe google să vezi cum e cu fazele şi cu nulul, afli că scula în plus de fapt e becul acela cu două fire şi fasung, pe care l-ai văzut cam în orice casă de om. Şi, da, minune, după jumătate de oră, vine specialistul înapoi, bagă firele, nu se aprinde becul, schimbă siguranţele de nul. Şi, chiar când credeai că vei rămâne opărit până la finele programului, aerul condiţionat revine! Şi îl asculţi pe nenea cum îţi explică, doct, cum e cu nulul şi, sincer, îi suporţi şi toate fazele, fiindcă, fără el, ţi s-ar fi prăjit clar neuronii!   

Morala: de aici am învăţat cum să-mi fac singură o lampă de control şi am împrumutat, sper să nu se supere proprietarul, şi fotografia!

Tandreţe

Glumele noastre, felul cum adormi, cu un suspin, în braţele mele, certitudinea unei iubiri surprinzătoare şi nevoia constantă de a te şti aproape, toate astea mă definesc acum. E atâta tandreţe în mine, iubito, şi e toată pentru tine! Într-o mare de incertitudini, eşti stânca mea, bucata mea de oază în care îmi trag sufletul. Nu pot decât să sper că reuşesc să fiu şi eu, pentru tine, liniştea, dar şi pasiunea nebună de care ai nevoie.

Sunt aici, sub o piatră

Nu am dispărut din peisaj. Sunt aici, ascunsă sub o piatră, precum o şopârlă care se fereşte de soare, dar îi acceptă, indirect, căldura binefăcătoare. Citesc în stânga şi în dreapta, comentez, de scris, scriu mai puţin. Am un sentiment, din ce în ce mai acut, care îmi bântuie zilele şi nopţile: acela că nu ne mai putem salva, ca naţie. Am tot sperat, am tot crezut, am tot încercat să determin schimbări, în limita puterilor mele. Am obosit. Simt că ni se îneacă în curând corabia colectivă şi, sincer, parcă aş părăsi-o înainte de Ziua Z, precum şobolanii. Nici măcar nu îmi mai este jenă că mă gândesc la asta. Dacă această atitudine mă transformă într-o laşă, fie. M-am săturat să mai am curaj pentru alţii. Acum mă concentrez asupra nevoii de a avea curaj pentru mine. Şi pentru ea, unica lumină veritabilă din labirintul ăsta umed şi întunecos în care mă zbat.