Primul sărut

Citeam ieri pe Facebook un soi de maximă dintre acelea care circulă - deși probabil nimeni nu mai știe care dintre ele aparțin de drept persoanei sau poporului căreia/căruia îi sunt atribuite - despre cum primul sărut e întotdeauna stângaci și nu prea reușit. Judecând chiar și numai după numărul de like-uri și comentarii, oamenii păreau să fie de acord cu autorul postării. Ei bine, eu nu sunt. Primul meu sărut, pe care mi-l amintesc foarte bine deși a trecut multă vreme de atunci, a fost minunat. A avut exact doza aceea de neprevăzut care să mă surprindă, dar și pe cea de anticipare care să-mi permită să mă pregătesc sufletește pentru el. A fost într-un cadru natural frumos, fără martori, și a venit după o vreme destul de lungă - evident, pentru vârsta aceea, nu vă uitați așa la mine - încât să știu deja că era inevitabil. A fost delicat, dar ferm, a fost suficient de lung încât să apuc să mă bucur de el, dar nu atât de lung încât să devină incomod. Și, mai important, nu a fost comentat după aceea. Evident, cea de-a doua persoană participantă la eveniment ar putea avea altă părere, până la urmă, memoria afectivă e personală, dar eu una îmi amintesc și acum cu plăcere primul sărut. Dar voi?:)

P.S. - Pentru cine încă n-a încercat, iată un ghid :)
Imaginea vine de aici

E naşpa să ţi se ardă nulul!

         Astăzi am aflat pe pielea şi neuronii proprii că, dacă nu ai cunoştinţe de electricitate, e bine măcar să ai, printre cunoştinţe, un electrician. Sau, dacă nu, un meşter, adică omul acela mai în vârstă, priceput la toate, pe care-l chemi şi când s-a înfundat ţeava şi când s-a împuşcat cablul electric în perete sau, dimpotrivă, vrei tu să împuşti ceva în perete, nişte cuie, adică.  Şi nu vorbesc aici despre casa unde stau, că acolo siguranţele la tablou sunt încă din alea vechi, cu liţă, pe care am învăţat să o schimb de la vreo zece ani, de pe când lua Ceaşcă în fiecare zi curentul şi când venea înapoi prăjea tot. 

          Nu, vorbesc despre birou, în care birou, la 39 de grade Celsius (stiţi, afară, la 1 metru deasupra solului din curtea staţiei meteo, la umbră), se face aşa o atmosferă plăcută de lucru de-ţi vine să te împuşti (pe tine, nu pereţii). Ei bine, la birou, dacă ţi se opreşte curentul la ora 14,00, vinerea, poţi să-ţi dai liniştit foc, dacă n-ai pile, relaţii, cunoştinţe ai încurcat-o!

           În primul rând, fiindcă e vineri, cu doar două ore înainte de finele programului unora sau cu jumătate de oră după finele programului altora. Că e cu multe ore înainte de sfârşitul porgramului tău, chiar nu mai contează. Apoi, fiindcă, în primă fază, îţi trebuie pile la Electrica, unde să se facă întâi conexiunea ta, după aceea a altor consumatori de pe stradă, fiindcă altfel iar îţi pică. Nu mă întrebaţi de ce, nu ştiu, dar mi s-a spus că de vină sunt aparatele de aer condiţionat, folosirea lor excesivă, mai exact. Buuuun, rezolvi situaţia, găseşti pila potriviă, dai telefonul de rigoare, faci, la telefon, pisiceala de rigoare - că uite, eu, o biată femeie lipsită de ajutor, de resurse tehnice şi capacitate de înţelegere a importantului fenomen electric, chiar nu ştiu ce ar trebui făcut. Şi omul se înduplecă, zice că te ajută.

Evrika! Vine curentul! Reconectezi la reţea computerele, înjuri de mama focului, evident că nu ai salvat chiar tot, mai refaci un tabel şi constaţi, deodată, că mori de cald! Aparetele de aer condiţionat nu mai funcţionează! Chemi administratorul, care cheamă mecanicul, care este şi sudor şi instalator şi electrician şi şofer fiindcă e criză. Ăsta se uită la tabloul cu siguranţe, toate par în regulă, le verificaseşi oricum şi tu, că atâta lucru te-a dus mintea, şi ridică din umeri. Nu ştie ce-i. El nu ştie, tu nu ştii, nici căldura de afară nu ştie să facă altceva decât să crească. Şi iar îţi scremi mintea, găseşti pila potrivită, de data asta la o firmă privată, că Electrica nu face service, dai un telefon, te rogi, ţi se trimite un electrician profesionist. Omul vine, cu o şurubelniţă din aia cu bec, creion de tensiune, mai pompos vorbind, verifică şi zice: "Trebuie să îmi mai aduc nişte scule!Fazele sunt bune, dar nu pot să verific nulul". Şi pleacă, tu dai căutare pe google să vezi cum e cu fazele şi cu nulul, afli că scula în plus de fapt e becul acela cu două fire şi fasung, pe care l-ai văzut cam în orice casă de om. Şi, da, minune, după jumătate de oră, vine specialistul înapoi, bagă firele, nu se aprinde becul, schimbă siguranţele de nul. Şi, chiar când credeai că vei rămâne opărit până la finele programului, aerul condiţionat revine! Şi îl asculţi pe nenea cum îţi explică, doct, cum e cu nulul şi, sincer, îi suporţi şi toate fazele, fiindcă, fără el, ţi s-ar fi prăjit clar neuronii!   

Morala: de aici am învăţat cum să-mi fac singură o lampă de control şi am împrumutat, sper să nu se supere proprietarul, şi fotografia!

Atitudine

Sărbătoream, în cadru restrîns, un eveniment special pentru o firmă parteneră, al cărei şef era bun prieten cu al nostru. Lume bună, vreo 50, 60 de oameni, muzică în surdină, discutii pe ton scăzut, ici colo mai izbucnea cîte un hohot de rîs puţin forţat (vreun şef spusese, mai mult ca sigur, un banc răsuflat). Mîncasem puţin, din vîrful buzelor, băusem un martini sec, cu gheaţă , salutasem în stînga şi în dreapta, dar nu aveam chef de socializare şi pîndeam un moment propice să mă retrag în birou.
La un moment dat, făcînd uşor slalom printre invitaţi - reuşisem cu greu să-l evit pe şeful pompierilor, un libidinos notoriu, care, cum mă vedea, se simţea obligat să sară la atac - am simţit un miros familiar, cumva greu de definit, în amalgamul de arome de mîncare, băutură şi parfumuri bune, dar date prea din gros. Am insistat însă cu privirea, să identific sursa, nu reuşeam să îmi amintesc ce era... În colţ, la o masă joasă, mai retrasă, am văzut, în scrumieră, o ţigaretă de foi aprinsă. Fumul se ridica alene din ea şi am ştiut că asta îmi plăcuse, mi-am amintit aroma de pe cînd fumam şi eu aşa ceva. La masă erau doar două persoane, un bărbat între două vîrste, îmbrăcat destul de modest, cu un costum ieftin şi prost croit, care trăgea dintr-o ţigară oarecare şi vorbea tare, gesticulînd. Vizavi de el stăteai tu. Te-ai aplecat să-ţi iei ţigara de foi din scrumieră. Păreai să-l asculţi cu politeţe pe cel din faţa ta, aveai un zîmbet vag, în colţul gurii, dar ochii... ochii spuneau altă poveste. Era evident amuzamentul din ei, indiferent ce povestea individul, era clar că te plictisea teribil, ai fi plecat, probabil, în orice alte condiţii, fără urmă de regret. Dealtfel, în timp ce te urmăream, ţi-ai aruncat, discret, o privire la ceas, pe care l-ai scos de sub mîneca bluzei dintr-o singură mişcare a încheieturii. I-ai raspuns apoi, printr-o replica scurtă, individului, care, din ce-am înţeles, tocmai se pregătea să se ridice. A şi făcut-o, blocîndu-mi o clipă cîmpul vizual, dar, cînd a trecut, am constatat, nu fără satisfacţie, că avusesem dreptate. Ţi-am surprins o privire de uşurare, te-ai relaxat uşor în fotoliu şi ai privit în jur, roată, trăgînd ultimele fumuri din ţigară. Cînd ai ajuns cu privirea la mine, ţi-am susţinut-o şi ti-am zâmbit, cumva complice. N-ai reacţionat imediat, m-ai măsurat doar atent, după care mi-ai răspuns, schiţînd doar un zîmbet, atît de scurt încît, dacă nu te-aş fi privit atent, aşteptîndu-ţi reacţia, nici nu mi-aş fi dat seama.
Mi-am luat paharul, m-am îndreptat spre tine, m-am aşezat pe fotoliul din faţa ta, fără să cer permisiunea, cum aş fi făcut-o î n mod normal. Am dat bună seara, mi-ai răspuns politicos, dar atît, te simţeam în expectativă. Am marşat atunci: "M-am gîndit să mă aşez, poate scăpăm de domnul... ". Mi-ai zîmbit atunci de-adevăratelea, n-ai comentat, dar era clar că ideea îţi surîdea. N-am conversat, ne-am studiat doar reciproc, cu o nonşalanţă, totuşi, neaşteptată. La un moment dat, s-a adus un tort, s-au tras tunuri cu confetti, zgomotul general devenise insuportabil, toată lumea se strînsese în mijlocul camerei, cu spatele la noi.
Te-am privit, m-am ridicat, mi-am luat paharul, am trecut aproape pe lîngă tine, mergînd în sens invers faţă de nebunia aceea şi, cînd puteam chiar să-ţi ating umărul, m-am aplecat şi ţi-am şoptit la ureche: "Înăuntru e mai linişte...". Am încercat să trec mai departe, mutarea următoare îţi aparţinea, dar m-ai prins de mînă, uşor, şi mi-am întors privirea către tine. M-ai privit lung, atent, cercetător. Mi-am zis, în sinea mea, că meriţi să risc un pic: te-am invitat, dintr-o privire, ridicînd uşor sprînceana dreaptă, iar cu degetul mare de la mîna dreaptă, pe care mi-o ţineai, ţi-am trecut, uşor, peste încheietură. Mi-am ţinut respiraţia o clipă, de teamă, dar mi-ai zîmbit, te-ai ridicat şi ai venit după mine, intrînd în birou, în spatele meu. Ai închis uşa, te-ai sprijinit de ea şi m-ai tras aproape, m-ai privit în ochi, cu altă privire, de data asta, una provocatoare, de parcă uşa închisă dintre noi şi vacarmul de afară te-ar fi transformat subit. Mi-ai ridicat mîna spre faţă, nu m-am ferit, eram curioasă ce vrei să faci. Ai dat să mă mîngîi cu degetul mare pe obraz, dar ai schimbat direcţia în ultima clipă, trasîndu-mi conturul buzelor cu el. Am simţit fiorul pînă în miezul meu, o undă de dorinţă m-a străbătut ca un curent electric, am întredeschis uşor buzele, surprinsă eu însămi de reacţie şi am oftat uşor, abia auzit. M-ai sărutat atunci, sălbatic, ţi-am răspuns, mă cuprinsese o foame, o nevoie teribilă, atît de puternică era atracţia evidentă. M-ai strîns în braţe mai tare, îţi simţeam palmele pe spate, strîngîndu-mă aproape, îţi simţeam parfumul, căldura pielii prin bluza subţire. Aşa ceva nu mai trăisem niciodată... Brusc, mi-am amintit unde sunt, ca pe hol erau mulţi oameni, cunoscuţi şi necunoscuţi, colegi, şefi.
M-am îndepărtat puţin de tine, fără să mă smulg complet din îmbrăţişare: "Vino cu mine", ţi-am spus, cu o voce uşor răguşită, joasă. M-ai urmat, am ieşit pe o uşă secundară, am luat-o pe coridorul întunecat şi am intrat într-un alt birou, mai mic, unde ştiam că nu avea să vină nimeni. Un spaţiu strîmt, un singur scaun şi un birou, pe care un computer uitat deschis clipea uşor în întuneric. De afară, pe geamul mic, intra lumina unui felinar de pe stradă. "Cred c-am înnebunit, dar te vreau", ţi-am spus, lipindu-mă din nou de tine. M-ai sărutat iar, asaltîndu-mă, înnebunindu-mă cu limba. "Şi eu te vreau!", te-am auzit, nici nu eram sigură că asta ai zis, dar ce-a urmat mi-a dovedit-o din plin. Mi-ai tras bluza peste cap, în viteză, am auzit un cercel căzînd cu un zăngănit uşor pe podea, mi-ai prins sînii în palme, prin sutien, şi eu mi-am lăsat capul pe spate. Aveai acces la gîtul meu şi ai profitat, m-ai lins, m-ai sărutat, m-ai muşcat, m-ai supt (Doamne, ce semne aveam să am!). Eram udă toată şi tremuram, nu-mi venea nici mie să cred ce mi se întîmpla. Te simţeam precipitată cumva, îţi simţeam dorinţa, era aproape palpabilă, ca şi mirosul pielii tale şi aroma ţigărilor pe care le fumaseşi şi pe care ţi-o gustam de pe buze. Mi-ai scos sînii din cupele sutienului, fără să-l desfaci, nu era timp de delicateţe, nici n-o vroiam, şi le-ai strîns sfîrcurile tare, ritmic, în timp ce mă sărutai şi îmi muşcai buzele sălbatic. Am gemut înfundat, de mai multe ori, îmi strîngeam picioarele unul în altul, ştiai ce înseamnă asta. Mi-ai abandonat un sîn, mi-ai ridicat fusta, mi-ai strecurat două degete pe lîngă chilot şi ai intrat tare în mine. Nu mai aveai nevoie de încercări, ştiai că sunt udă şi aşa şi eram. M-ai futut tare, tare, repede, din ce în ce mai repede şi mi-am dat drumul în mîna ta, ţipînd aproape, prăbuşindu-mă peste tine. Tremuram, m-ai strîns în braţe şi, simţindu-ţi un sărut uşor, pe buze, m-am gîndit, la limita coerenţei: "Dumnezeule, nici măcar nu ştiu cum o cheamă!". Cumva, însă, ştiam că aveam să aflu. Nu era decît începutul.

Tentativă

Este pentru prima dată în viaţa mea când iniţiez un proiect fără să-mi propun nimic anume. Adică nimic bătut în cuie. Acest blog nu vrea să fie un jurnal, nu vrea să dea sfaturi, decât la cerere şi în măsura posibilităţilor, nu doreşte să fie nimic mai mult decât un spaţiu în care să-şi găsească locul gândurile mele. Acele gânduri pe care niciun alt spaţiu nu le încape şi pe care altfel nu le pot împărtăşi. Nu ştiu exact ce mă aşteaptă pe drumul acesta, ştiu doar că m-am gândit mult dacă să o iau pe strada asta sau nu şi astăzi am luat decizia s-o fac. Asta poate şi pentru că, de regulă, regret doar lucrurile pe care n-am avut curajul să le încerc la un moment dat, niciodată experienţele trăite. Şi dacă cineva, ajungând întâmplător în locul acesta, se va întreba de ce "oleacădemov", răspunsul este chiar simplu: îmi place movul, iar denumirea în aceasta variantă a ei, oleacă moldovenească, era disponibilă :) . Un pic de mov, cum i-aş fi spus din primul impuls, este ceea ce cred eu că-i trebuie oricărei femei pentru a se simţi bine în pielea ei, pentru a începe cu încredere o nouă zi. Şi nu e musai să fie o haină, poate fi un colţ de eşarfă, un pic de fard de pleoape sau, şi mai bine, o stare de spirit.