Oameni buni, oameni răi

Discutam deunăzi cu iubita despre oameni, calităţi, defecte, trăsături de caracter, lucruri care ne fac să ne iubim sau să ne urâm.

Deşi poate părea simplist, în opinia mea oamenii se împart în două categorii distincte: oameni fundamental buni şi oameni fundamental răi. Nu sunt nicio clipă atât de naivă încât să cred că nu există nuanţe, că totul e alb sau negru, nu. Ştiu că toţi putem avea momente de răutate, că până şi cel mai bun dintre oameni poate deveni, în anumite condiţii, măcar răutăcios. Şi totuşi, din partea mea de lume, lucrurile se văd cam aşa: oamenii fundamental răi se pot preface că sunt buni, dar, în condiţii de extremă tensiune nervoasă, în situaţii limită, de viaţă şi de moarte, răutatea din ei va ieşi mereu la suprafaţă. Ei sunt aceia în care, cum spuneau bunicii, nu poţi pune bază, la o adică. Oamenii fundamental buni pot fi răi, ocazional (nimeni nu e înger, până la urmă), dar, puşi la proba de foc a unui necaz, a unei circumstanţe speciale, îţi vor fi mereu alături. Oamenii fundamental buni sunt aceia pe care merită să-i iubeşti o viaţă întreagă, sunt cei cu care "faci casă", cum spunea bunica, sunt oamenii care te ceartă cu toată gura atunci când îi dezamăgeşti, dar care se vor lua de gât cu medicii de la Urgenţe, în miez de noapte, dacă nu-ţi scade febra după prima injecţie. În viaţa mea de până acum, am avut norocul să întâlnesc asemenea persoane: majoritatea îmi sunt încă aproape. Iar pe una, dacă am să pot s-o iubesc îndeajuns, sper s-o păstrez lângă mine mereu.