Laţul urii aproapelui

Ura se strânge ca un laţ în jurul nostru. Un laţ sufocant, din care nu se întrevede posibilitate de scăpare. Oricât de mult ne-am dori, oricât ne-am spune că mâine va fi mai bine, acest mâine pare să se îndepărteze din ce în ce mai mult. Îmi amintesc abrogarea celebrului articol 200, cât de multe am crezut că va schimba, ce fericire interioară am avut, chiar dacă, pe atunci, nici vorbă să fi îndrăznit vreo demonstraţie publică de afecţiune sau orice gest care ar fi putut fi interpretat. Frica era prea profundă. A fost nevoie de o maturizare dureroasă pentru a ajunge în situaţia în care nu prea îmi pasă de reacţia publică. Şi acum, văzând cum societatea românească se întoarce la atitudini de secolul trecut, cum de jur împrejurul nostru ţări considerate progresiste au regresat în domeniul protecţiei drepturilor omului şi în special ale persoanelor LGTBQIA, mă apucă o groază ca atunci, în anii '90, când ştiam că a merge de mână cu o altă femeie pe stradă putea fi echivalent cu închisoarea, cu abuzul sexual sau chiar cu moartea. 

Ni se spune adesea că trebuie să fim mai vizibili, că oamenii din jurul nostru ne vor accepta atunci când vor realiza că suntem ca şi ei, persoane obişnuite, cu slujbe obişnuite, cu facturi şi probleme obişnuite. Ei bine, acest ideal mi se pare din ce în ce mai îndepărtat. Asta fiindcă oamenii nu vor să îi accepte pe cei diferiţi, pentru că prejudecăţile sunt mai puternice decât empatia. Nici măcar nu contează dacă este culoarea pielii cea care ne diferenţiază, dacă este limba pe care o vorbim, religia în care am fost crescuţi sau în care am ales să ne trăim viaţa. Este în oameni o răutate care îi îndeamnă să condamne ceea ce nu doar că nu înţeleg, dar nici nu vor să încerce să înţeleagă. Iar în absenţa unor reglementări legale clare, unele care să le permită familiilor formate din persoane de acelaşi gen să existe în aceleaşi cu condiţii cu cele hetero, schimbarea necesară nu va veni din interiorul societăţii. Să fim serioşi, oamenii nu sunt în stare să arunce gunoiul la coş în absenţa amenzilor care să-i oblige la asta. Se aşteaptă cineva să accepte lelea Floarea de la sine că vecinii de la 2, dealtfel băieţi buni şi săritori, care o mai ajută la cărat lucruri grele, nu sunt verişori, cum credea ea, ci soţi? 

Aproape, departe

Îmi eşti aproape şi departe în acelaşi timp. Aproape fiindcă mâinile mele, cum spuneam demult, seamănă mâinilor tale, pe care acum nu le mai văd, dar pe care mi le amintesc. Aproape, fiindcă vocea mea e din ce în ce mai asemănătoare cu a ta, mai ales atunci când îmi pierd calmul. Iar asta se întâmplă mult mai des. 

Departe eşti fiindcă nu mă mai ajunge zâmbetul tău, mi-e greu să-l mai văd, mi-e foarte greu să şterg de pe faţa ta ceaţa durerii din ultimul timp. Timpul nostru, aşa de scurt, pe care-l credeam nesfârşit. Regret puţin, fiindcă am fost norocoase să avem timp bun, dacă nu mult, împreună. Am râs mult, ne-am plimbat mult, am citit mult, am mâncat puţin şi bun, am băut bun şi ceva mai mult. Te port în mine şi sper s-o fac frumos.

Inutilă

m-am rătăcit
fir de nisip într-o scoică străină
năuc, fugind din lumină
îmbrăţişarea m-a ars, mi-a furat
ultima respiraţie
m-a strâns şi scuipat
inutilă, n-am născut perlă
sideful era în vacanţă.

Fricile din noi

Ce ne ţine cel mai mult pe loc? Nu defectele pe care ne închipuim că le avem, nici măcar acelea pe care chiar le avem, nici lipsa anumitor capacităţi de a dărui, la un moment dat. Ne ţine pe loc frica paralizantă de ceva care, de cele mai multe ori, nu e în afara noastră, ci în noi. Ceva-ul ăla poate fi orice: de la teama de nuditate la teama de apropiere afectivă, de la teama de propriul nostru apetit pentru risc la teama că, dacă facem/spunem exact ceea ce simţim, vom fi luaţi de fraieri.

De teamă să nu suferim, uităm sau refuzăm să trăim. De teamă să nu fim ridicoli, nu purtăm culori. De teamă să nu ieşim în evidenţă, nu suntem noi înşine. Nu înţelegem decât atunci când este, de regulă, prea târziu, că teama nu este motor, ci doar frână. Că multe dintre visele noastre se frâng de teamă, că multe dintre iubirile noastre mor poate înainte de a se fi născut, tot de teamă, că nu încercăm să ne depăşim limitele, de teamă că nereuşita ne va face să cădem şi mai de sus. 

Oricât voi fi suferit, nu mă voi teme de mine însămi. Oricât veţi fi suferit, voi cei care vă temeţi, nu lăsaţi frica de mâine să vă îngusteze trăirea de azi. Nu există pe lume forţă mai mare decât cea a minţii umane. Iar mintea este cea care ne guvernează. Orice temere poate fi înfrântă de o minte curajoasă. Orice întuneric poate fi spulberat. Orice umbră, alungată. Nu trebuie decât să ne dorim şi să nu ne fie teamă de ceea ce e sau ar putea fi în noi. Dacă şi când ne dăm voie.

Piatra de sub fundaţie

Cel mai greu depăşim obstacolele din noi: acelea sunt adânci şi înalte, în acelaşi timp, acelea sunt de neclintit. Degeaba ni se spune că suntem capabili, că putem, că trebuie doar să vrem cu adevărat, ca să ne iasă lucrurile. Poate să ne spună asta o armată de oameni care ne iubesc, n-o să-i credem. Şi nu pentru că nu ne ştim propria valoare, să fim serioşi, modestia exagerată e pentru neghiobi, nu de asta nu recunoaştem că suntem tot ceea ce cred ceilalţi că putem fi. Chestia e că, dacă recunoaştem că avem potenţialul ăla, frate, e grav. Trebuie pe urmă să-l valorificăm. Să ne ridicăm la înălţimea promisiunii din el. Şi asta e greu. E greu fiindcă poate azi ne e lene, poate mâine am vrea să ridicăm un zmeu cu cameră web peste gardul vecinilor despre care am auzit că fac plajă nud. Ştim, e rău. Dar vrem să fim răi cinci minute. Or, asta nu se poate dacă admitem că suntem buni, frumoşi, deştepţi şi devreme acasă. Atunci trebuie să lucrăm, să fim cuminţi, să fim buni, no fun, ce naiba! 

E cel mai greu să depăşim obstacolele din noi. Fiindcă noi ridicăm gardurile cele mai înalte, cu fundaţiile cele mai adânci. Noi ne protejăm de multe ori de alţii, când, de fapt, pericolul e înăuntru. Sub fundaţia gardului acela, undeva, ascunsă sub o piatră, e chiar persoana minunată pe care o iubesc alţii. Dar nu avem timp de ea, s-o scoatem la lumină. Şi ce atâta lumină, ce, nu poate să stea acolo? Doar îi dăm apă, are o gură mică de aerisire şi, din când în când, o rază de soare mai pătrunde până la ea. Suficient ca să supravieţuiască, nu destul ca să trăiască.

Ce nu-mi place azi

Nu-mi plac multe lucruri, constat. Nu-mi place că oamenii spun şi scriu "ca şi" chiar şi atunci când fără "şi" nu s-ar produce cacofonie. Nu-mi place că oamenii nu zâmbesc pe stradă. De fapt, nu prea mai zâmbesc. Nu-mi place că oamenii nu mai au răbdare să asculte opiniile celor care nu sunt de acord cu ei şi că, în loc de discuţii elegante în contradictoriu, se aruncă în războaie pline de vulgarităţi şi de otravă, care nu folosesc nimănui. Ce s-o fi întâmplat oare cu "Let's agree to disagree"? Nu-mi place vremea capricioasă ca o femeie nesatisfăcută. Nu-mi plac autobuzele pline şi fără ventilaţie. Îmi plac spaţiile deschise, îmi place vântul în păr, îmi plac revederile cu oameni dragi. Mi-aş dori să nu mă mai doară nimic, mi-aş dori să fiu mai nesimţită uneori, să mă pot detaşa de urâtul din jur. Nu-mi iese decât uneori, dar e bine şi aşa. Mă înconjor cu muzică şi cu lucruri colorate, port mov. Mă refugiez în mine.

Terapie anti-mârlănie

Aseară m-am uitat din nou la ¨Sunetul muzicii˝. Nici nu mai știu a câta oară era, dar am simțit nevoia să mă apăr cumva de mârlănia și de nimicnicia care au copleșit această lume. Știu, nu e foarte matur să te ascunzi, dar, uneori, doar așa reușesc să rezist. Cu muzică și bun gust, cu povești frumoase. Și, când cântam ¨Do, re mi...¨ în gând, cu ei, zâmbeam. Pe jumătate, dar zâmbeam.

Certitudini

Nu am, în viața de zi cu zi, multe certitudini. Poate și fiindcă trăim, cu toții, într-o lume extrem de volatilă, unde lucrurile se pot schimba radical de la o zi la alta, de la o oră la alta. Un lucru însă e sigur, cel puțin în ceea ce mă privește: există în viața mea o ciclicitate, o alternanță aproape pipăibilă a perioadelor bune cu cele mai puțin bune, de parcă existența mea ar urma curba predictibilă a creșterilor și descreșterilor economice. Din fericire, în perioadele mele mai proaste am parte de compensații delicioase, ca și când viața și-ar cere scuze că nu-mi poate da satisfacție în toate cele. De fapt, cred că nici nu ne trebuie să avem totul deodată, căderea poate fi, în acest caz, mult mai brutală atunci când pierzi locul din vârf. Cred că ne ajunge un moment, un gest, o clipă, ca să fim fericiți. Cum ar fi o îmbrățișare în tren:).

De ce sunt tristă

Sunt tristă. Am constatat, cu o amărăciune care încă mă bântuie, că, de multe ori, bunăvoinţa de care dau dovadă, sufletul pe care îl pun în toate lucrurile pe care le întreprind, devotamentul şi loialitatea mea pot fi călcate în picioare. Oameni cărora le-am acordat sprijinul meu necondiţionat uită, în primul moment de discuţie în contradictoriu, că sunt un om bun, care îi respectă. Multă vreme, nişte ani întregi chiar, am trăit cu impresia, despre care acum ştiu că e falsă, că vina îmi aparţine. Cumva, eu eram mereu prea îngăduitoare, încercând să împac pe toată lumea cu toată lumea şi pe mine cu oricine ar fi fost deranjat de vreo acţiune sau inacţiune a mea. De fapt, nu e niciun mister, oamenii sunt doar aşa cum sunt ei, dispuşi să uite repede binele pe care li-l faci şi să ţină minte doar disconfortul pe care li l-ai creat. Nu ştiu dacă ei judecă bine sau dacă eu, care mă ghidez mereu după principiul ""Binele pe care-l faci, scrie-l în nisip, binele care ţi se face, în lespede de piatră", am dreptate. Probabil, dreptatea e undeva la mijloc. Un lucru e cert, în ceea ce mă priveşte: am învăţat - cu ajutorul nepreţuit, dar mult apreciat al iubitei mele - că oamenii dăruiesc atât cât pot. Unii mai mult, alţii mai puţin. Şi nu e vina mea că eu dăruiesc mult din mine, nici a lor că nu sunt capabili să facă la fel. Înţelegerea acestui fapt mă scuteşte de o durere mai profundă, dar, cel puţin deocamdată, nu mă scuteşte de tristeţe.

Vinovata de serviciu

Nu ştiu exact de ce, probabil ceva din personalitatea mea invită la o asemenea  concluzie - deşi, să mă picaţi cu ceară, n-aş şti să spun exact ce - mereu am fost vinovata de serviciu. Se întâmpla ceva rău în clasă, cât eram în şcoala generală, automat profesorii presupuneau că aş fi fost eu de vină. Ei, bine, recunoşteau, puşi în faţa probelor că nu era aşa, că poate nu în mod direct, dar sigur eram, într-un fel, responsabilă. Dacă doi băieţi se băteau şi spărgeau tabla, sigur se bătuseră din cauza mea! Şi, chiar şi în cazurile în care era absolut clar că nu avusesem nicio legătură cu evenimentul, aveam o privire obraznică şi asta era suficient pentru a fi vinovată!

Mai târziu, eram vinovată când încercam să organizez o petrecere sau o ieşire cu prietenii, fiindcă, în mod invariabil, era câte cineva căruia să nu-i placă locul, restaurantul, muzica, atmosfera sau naiba mai ştie ce... Până la urmă, sătulă de reproşuri, am încetat să mă mai ocup de aşa ceva.

N-am scăpat de reproşuri nici de la oamenii care m-au iubit şi pe care i-am iubit. Unii mi-au reproşat că nu am fost suficient de fermă, că nu mi-am impus punctul de vedere atunci când consideram că ei greşesc. Alţii, dimpotrivă, mi-au aruncat în faţă că sunt prea dură, că nu am sentimente, că nu sunt maleabilă şi că, fără îndoială, dacă se creează o situaţie conflictuală, eu sunt vinovată, fiindcă mă inflamez, fiindcă exagerez şi pentru că, la mine, emoţiile sunt ori prea puternice, ori lipsesc cu desăvârşire. Că mă agit când nu ar trebui şi amuţesc atunci când e cazul să-mi susţin punctul de vedere. Şi, în concluzie, că eu sunt vinovată de eşuarea relaţiilor cu pricina. Acum, o parte din vină clar am avut, fiindcă eu cred cu tărie că orice relaţie implică două persoane şi e imposibil, în acest caz, ca numai una să fie responsabilă pentru moartea pasiunii. Dar, dincolo de asta, m-am săturat să fiu doar eu vinovată. M-am săturat ca, în mod automat, când ceva merge rău, toate privirile să fie îndreptate spre mine. Declar în mod oficial că, de azi, nu mai sunt eu vinovată. Am pus "Închis" pe uşă şi plec. Dacă vă cade şifonierul în cap, dacă vă împiedicaţi de prag, dacă vă taie calea pisica neagră şi, în general, dacă astrele nu stau pe cer cum vreţi voi, nu mai daţi vina pe mine. Şi, dacă vă treziţi dimineaţa cu durere de cap, nu aţi băut cu mine, e clar?!

Oameni buni, oameni răi

Discutam deunăzi cu iubita despre oameni, calităţi, defecte, trăsături de caracter, lucruri care ne fac să ne iubim sau să ne urâm.

Deşi poate părea simplist, în opinia mea oamenii se împart în două categorii distincte: oameni fundamental buni şi oameni fundamental răi. Nu sunt nicio clipă atât de naivă încât să cred că nu există nuanţe, că totul e alb sau negru, nu. Ştiu că toţi putem avea momente de răutate, că până şi cel mai bun dintre oameni poate deveni, în anumite condiţii, măcar răutăcios. Şi totuşi, din partea mea de lume, lucrurile se văd cam aşa: oamenii fundamental răi se pot preface că sunt buni, dar, în condiţii de extremă tensiune nervoasă, în situaţii limită, de viaţă şi de moarte, răutatea din ei va ieşi mereu la suprafaţă. Ei sunt aceia în care, cum spuneau bunicii, nu poţi pune bază, la o adică. Oamenii fundamental buni pot fi răi, ocazional (nimeni nu e înger, până la urmă), dar, puşi la proba de foc a unui necaz, a unei circumstanţe speciale, îţi vor fi mereu alături. Oamenii fundamental buni sunt aceia pe care merită să-i iubeşti o viaţă întreagă, sunt cei cu care "faci casă", cum spunea bunica, sunt oamenii care te ceartă cu toată gura atunci când îi dezamăgeşti, dar care se vor lua de gât cu medicii de la Urgenţe, în miez de noapte, dacă nu-ţi scade febra după prima injecţie. În viaţa mea de până acum, am avut norocul să întâlnesc asemenea persoane: majoritatea îmi sunt încă aproape. Iar pe una, dacă am să pot s-o iubesc îndeajuns, sper s-o păstrez lângă mine mereu.