Cum şi de ce se moare singur

O jurnalistă sau vedetă de televiziune sau realizatoare TV sau cum vreţi să-i spuneţi Cristinei Ţopescu a murit în casă, au murit lângă ea şi câteva dintre animalele pe care le avea şi nimeni dintre cunoscuţi nu şi-a dat seama că lipseşte. După trei săptămâni, o vecină a alarmat autorităţile şi s-a făcut astfel macabra descoperire. În urma acestui tragic eveniment, au început să curgă exclamaţiile pe conturile de Fb: Cum a fost posibil?, Cum de nu a ştiut nimeni?, Cum de nu s-a impacientat nimeni, nu i-a dat nimeni femeii acesteia un telefon timp de trei săptămâni?
Realitatea este că, exceptând familia apropiată, colegii de serviciu (dacă nu cumva, aşa cum era cazul ei, tocmai te-ai angajat într-un loc nou) şi, poate, dacă suntem extrem de norocoşi, unul, doi prieteni, niciunul dintre noi nu are pe nimeni, de fapt.
Singurătatea acută este poate cea mai grea boală a contemporaneității, cu atât mai mult cu cât conexiunea la viaţa socială virtuală poate crea iluzia unei comunităţi. Să fim sinceri, însă. Facebook nu înseamnă că oamenii care îţi dau like la postări îţi vor deschide şi uşa, dacă ai o problemă, îţi vor uda florile când pleci în concediu şi că tu vei face la fel pentru ei. Asta nu neapărat fiindcă ar fi oameni răi, ci pentru că, în cele mai multe cazuri, fie nu sunt fizic în apropiere, fie, pur şi simplu, se tem să nu deranjeze. Faceţi un bilanţ mental şi vedeţi câţi dintre prietenii de pe Fb ar veni să vadă ce faceţi, dacă, timp de trei săptămâni, nu aţi posta nimic...
Dacă părinţii s-au stins, fraţii nu există sau, preocupaţi de propriile vieţi, probabil pe alte meleaguri, nici nu realizează că nu au vorbit deloc cu voi o lună întreagă, dacă nu aveţi un partener stabil de viaţă sau un copil, şanse sunt să nu-i prea pese ni
mănui că aţi dispărut. Decât dacă, evident, faceţi mereu eforturi pentru a vă asigura de contrariu. Nu refuzaţi invitaţiile prietenilor la socializare offline, decât dacă chiar aveţi febră 40, nu găsiţi mereu scuze pentru a nu lua parte la evenimente, chiar dacă, de fapt, nu sunteţi tocmai cea mai sociabilă persoană. Este în natura noastră, a tuturor, ca, dacă un om ne-a refuzat o dată, de două, de trei ori, să încetăm, pur şi simplu, să îl mai invităm. A nu se înţelege de aici că, dacă nu ai chef de socializare, e musai să faci asta. Nu, doar că decizia de a nu o face trebuie să fie una asumată. Şi că trebuie să existe, în viaţa fiecăruia, măcar o persoană care, dacă nu a văzut semne de viaţă de la noi timp de 24 de ore, să se panicheze. S-ar putea să fie prea târziu şi aşa, dar poate totuşi nu... Când vă faceţi prieteni, asiguraţi-vă că sunt dintre cei care ar sparge uşa, dacă nu răspundeţi la telefon într-un timp rezonabil. Ah, şi, evident, faceţi acelaşi lucru pentru ei.

Aproape, departe

Îmi eşti aproape şi departe în acelaşi timp. Aproape fiindcă mâinile mele, cum spuneam demult, seamănă mâinilor tale, pe care acum nu le mai văd, dar pe care mi le amintesc. Aproape, fiindcă vocea mea e din ce în ce mai asemănătoare cu a ta, mai ales atunci când îmi pierd calmul. Iar asta se întâmplă mult mai des. 

Departe eşti fiindcă nu mă mai ajunge zâmbetul tău, mi-e greu să-l mai văd, mi-e foarte greu să şterg de pe faţa ta ceaţa durerii din ultimul timp. Timpul nostru, aşa de scurt, pe care-l credeam nesfârşit. Regret puţin, fiindcă am fost norocoase să avem timp bun, dacă nu mult, împreună. Am râs mult, ne-am plimbat mult, am citit mult, am mâncat puţin şi bun, am băut bun şi ceva mai mult. Te port în mine şi sper s-o fac frumos.

De ce sunt îngerii trişti

Când eram copil - uneori parcă simt că a trecut de atunci cel puţin o veşnicie - bunica îmi spunea că stelele sunt suflete de îngeri. Şi că, în nopţile cu nori grei, îngerii sunt trişti şi apoi plâng ploaie amară peste toate relele lumii. Veselie ar fi fost pe boltă doar în nopţile senine, când sufleţelele strălucitoare ar fi avut chef de joacă şi de hore cereşti, culminând, în nopţile cu lună plină, cu adevărate baluri. Evident, bunica avea suflet de mare povestitor, iar eu, copil, credeam că ea a inventat lumea. Şi, într-un fel, pentru mine, aşa şi era. Nu peste mult timp, din păcate, îngerii mi-au luat-o la ei şi eu am fost mânioasă, chiar dacă între timp aflasem ce sunt de fapt stelele, iar mintea mea încă în formare se străduia să cuprindă nemărginirea universului. Era primăvară când s-a dus, iar cerul a plâns multe nopţi peste lacrimile şi întrebările mele. Părinţii îmi spuneau că voi uita durerea, că va trece, dar aveau şi ei ochii în lacrimi şi ştiam, cumva, de atunci, că nici ei nu credeau asta. Anii au trecut şi plâng mai puţin, dar în nopţile apăsătoare, când parcă nici ploaia nu se îndură să ne spele durerile, mă gândesc mereu, fără să vreau, că uite, iar sunt îngerii trişti.

Liz

A murit Liz Taylor. S-au închis pentru totdeauna cei mai frumoși ochi de femeie pe care i-am văzut pe ecran. Și, dincolo de cele 8 mariaje și nu știu câte zeci de intervenții chirurgicale, despre care dau acum amănunte toate agențiile de știri, eu una am să țin minte acești ochi și mintea absolut frumoasă a unei dive care a fost, înainte de orice, o actriță splendidă și un prieten adevărat. A luptat împotriva SIDA și a discriminării, iar pentru mine asta e deja destul.

A te sinucide sau a nu te sinucide

Mă întreba recent cineva, persoană respectabilă şi trecută prin viaţă, dacă m-am gândit vreodată să mă sinucid. Aparent, cică orice om inteligent se gândeşte măcar o dată în viaţă la această posibilitate de a-şi încheia socotelile cu lumea. Ei bine,  eu una nu m-am gândit până acum şi, sincer, nici nu mă văd făcând-o vreodată. Iubesc viaţa cu ardoare, trăiesc fiecare zi cât mai frumos posibil. Încercările nu m-au ocolit, au fost cu siguranţă momente în care am simţit că nu mai pot, dar nu mi-a trecut prin cap să mă sinucid. Nu ştiu dacă asta mă face mai puţin inteligentă şi nici nu mă prea interesează. Se spune că îţi trebuie mult curaj ca să te sinucizi. Eu cred că, dimpotrivă, e o dovadă de laşitate. Mi se pare mult mai greu să faci faţă dificultăţilor, să îţi depăşeşti propriile limite, să găseşti resurse pentru a renaşte din propria cenuşă. Voi ce credeţi?

De n-aş mai fi...

Mă gândeam, deunăzi, pusă faţă în faţă cu o moarte, ce s-ar întâmpla dacă n-aş mai fi. M-ar plânge părinţii, săracii, poate şi câţiva colegi, sigur cei câţiva prieteni pe care îi am. M-ai plânge puţin poate şi tu, iubito... Dar s-ar schimba cu ceva lumea asta, dacă aş dispărea mâine? N-am un orgoliu atât de mare încât să cred că da. Suntem nesemnificativi, în marele tablou al lumii acesteia. Suntem cantitate neglijabilă, carne de tun pentru manevre politice sau militare, numere pe listele electorale sau de venit minim garantat, conturi în bancă, titulari de credite neachitate pentru care ne-am ipotecat vieţile. Suntem praf în vântul destinului. Şi ne încăpăţânăm să trăim, totuşi, ne încăpăţânăm să iubim, ceea ce e bine, ne încăpăţânăm să urâm, ceea ce e rău, ne încăpăţânăm să fim invidioşi, să ne muşcăm reciproc de fund, să ne facem viaţa un iad. Ieri, o prietenă şi-a îngropat cel mai bun prieten, un câine, pe care, după 13 ani de dragoste necondiţionată, a trebuit să-l eutanasieze. Şi, dincolo de necesitatea acestui fapt, dincolo de raţiunile medicale, logice, de securitate a celor dragi, dincolo de toate aceste argumente infailibile în favoarea terminării unei vieţi, sufletul ei s-a rupt. Şi al meu. Fiindcă ştiu că, orice i-aş spune, plecarea rămâne definitivă. Iar decizia, cumplită. Sau mai bine zis, cumplit de luat. Ce bine, totuşi, am gândit ieri, că pentru noi nu decide altcineva, decât providenţa sau Cel de Sus. De n-aş mai fi, Lui sigur i-ar părea rău...