Cât de mult contează contextul mediatic

 

Reprezentarea persoanelor non-heteronormative în media şi operele de ficţiune poate părea un subiect puţin important, mai ales într-o societate ca a noastră, unde acceptarea la scară largă şi adaptarea legislaţiei mai au încă drum lung de parcurs. Realitatea este însă că aceste aspecte rămân strâns legate, apariţia şi dezvoltarea primului determinând în mare măsură generalizarea celui de-al doilea. 

De ce este important, mai ales în adolescenţă şi prima tinereţe să te poţi identifica, în media, în filme şi seriale TV, în cărţi, cu persoane de aceeaşi orientare sexuală cu tine? În primul rând, fiindcă a recunoaşte la altcineva, fie el/ea un personaj de ficţiune, stări sufleteşti, impulsuri, reacţii cu care ne confruntăm este important pentru a ne ajuta să ne definim propria relaţie cu sexualitatea. În al doilea rând, chiar dacă viaţa nu e ca în filme, a vedea cum altcineva reacţionează într-o situaţie dată te poate ajuta să faci faţă, la rândul tău, atunci când viaţa nu te tratează cu blândeţe. Şi, să fim sinceri, viaţa nu e aproape niciodată uşoară pentru persoanele gay. Nu doar fiindcă ambientul social este ostil, nu doar fiindcă îţi poţi pierde locul de muncă şi dacă eşti doar un suporter declarat al comunităţii, ci şi, mai ales, fiindcă propriile conflicte interioare îţi afectează, de cele mai multe ori, echilibrul mental. 

Este dificil să reconciliezi o educaţie religioasă, de exemplu, cu traiul într-un cuplu cu o persoană de acelaşi gen, mai ales dacă aceasta nu a avut acelaşi ambient familial şi nu este la fel de religioasă. 

Este dificil să îţi vezi unitatea familială ca pe o "familie normală", dacă ai fost îndoctrinat că familia înseamnă copii şi, din cauza situaţiei sociale în care trăieşti sau, pur şi simplu, pentru că nu îi doreşti, nu ai aşa ceva. 

Este dificil să te vezi pe tine însuţi ca pe un adult funcţional şi care este util sieşi, familiei, prietenilor şi societăţii, în ansamblu, dacă explicaţia celorlalţi pentru absenţa unui partener (fie pentru că acesta este ţinut ascuns sau, pur şi simplu, nu a fost încă găsit) este că "mai copilăreşti" şi nu eşti gata să îţi asumi responsabilităţi, că eşti "răsfăţat şi e greu să se înţeleagă lumea cu tine".

Acestea sunt doar câteva motive pentru care este important nu doar să existe modele, dar şi ca ele să fie vizibile, atât pentru comunitatea LGTBQIA, cât şi pentru suporteri, pentru oponenţi şi pentru societate în general. Să afle că solistul lor preferat este gay poate fi o lovitură pentru părinţi, dar, în acelaşi timp, poate să le strecoare în minte ideea că nu e chiar atât de rău, până la urmă, că şi copilul lor poate avea succes, poate deveni "cineva", poate să funcţioneze în societate. Dacă, la o vârstă mai mare, acceptarea familiei sau a societăţii devine mai puţin apăsătoare, mai ales fiindcă independenţa financiară ajută la construirea unei fortăreţe intime, în adolescenţă, când transformările naturale fac dificilă coabitarea cu părinţii şi dezvoltarea firească a identităţii, posibilitatea de a evada în ficţiune sau de a vedea în media că viaţa ca persoană non-heteronormativă înseamnă mai mult decât respingere şi ură este cu atât mai importantă. 

Laţul urii aproapelui

Ura se strânge ca un laţ în jurul nostru. Un laţ sufocant, din care nu se întrevede posibilitate de scăpare. Oricât de mult ne-am dori, oricât ne-am spune că mâine va fi mai bine, acest mâine pare să se îndepărteze din ce în ce mai mult. Îmi amintesc abrogarea celebrului articol 200, cât de multe am crezut că va schimba, ce fericire interioară am avut, chiar dacă, pe atunci, nici vorbă să fi îndrăznit vreo demonstraţie publică de afecţiune sau orice gest care ar fi putut fi interpretat. Frica era prea profundă. A fost nevoie de o maturizare dureroasă pentru a ajunge în situaţia în care nu prea îmi pasă de reacţia publică. Şi acum, văzând cum societatea românească se întoarce la atitudini de secolul trecut, cum de jur împrejurul nostru ţări considerate progresiste au regresat în domeniul protecţiei drepturilor omului şi în special ale persoanelor LGTBQIA, mă apucă o groază ca atunci, în anii '90, când ştiam că a merge de mână cu o altă femeie pe stradă putea fi echivalent cu închisoarea, cu abuzul sexual sau chiar cu moartea. 

Ni se spune adesea că trebuie să fim mai vizibili, că oamenii din jurul nostru ne vor accepta atunci când vor realiza că suntem ca şi ei, persoane obişnuite, cu slujbe obişnuite, cu facturi şi probleme obişnuite. Ei bine, acest ideal mi se pare din ce în ce mai îndepărtat. Asta fiindcă oamenii nu vor să îi accepte pe cei diferiţi, pentru că prejudecăţile sunt mai puternice decât empatia. Nici măcar nu contează dacă este culoarea pielii cea care ne diferenţiază, dacă este limba pe care o vorbim, religia în care am fost crescuţi sau în care am ales să ne trăim viaţa. Este în oameni o răutate care îi îndeamnă să condamne ceea ce nu doar că nu înţeleg, dar nici nu vor să încerce să înţeleagă. Iar în absenţa unor reglementări legale clare, unele care să le permită familiilor formate din persoane de acelaşi gen să existe în aceleaşi cu condiţii cu cele hetero, schimbarea necesară nu va veni din interiorul societăţii. Să fim serioşi, oamenii nu sunt în stare să arunce gunoiul la coş în absenţa amenzilor care să-i oblige la asta. Se aşteaptă cineva să accepte lelea Floarea de la sine că vecinii de la 2, dealtfel băieţi buni şi săritori, care o mai ajută la cărat lucruri grele, nu sunt verişori, cum credea ea, ci soţi? 

Mizeria umană

De regulă, nu scriu despre lucrurile urâte din jurul nostru. Dar mă doare ce se întâmplă cu oamenii. Mă doare să văd cum un film, de altfel difuzat fără transpirații reci și la Tv, a provocat un scandal când chiar nu era cazul. Știu că percepția celor din jur nu se va schimbacu ușurință, știu, dar asta nu mă împiedică să sper și să fiu, de fiecare dată, dezamăgită. Ni se spune să plecăm. Dar eu mi-aș dori să fiu eu însămi aici, acasă, nu aiurea, printre străini. Și probabil că nu doar eu... În fine, am fost tristă azi. Adică ieri. Azi e o nouă zi. S-o trăim, zic.

Leap of faith

Câteodată, nici nu știu ce e mai rău: faptul că am acceptat destul de târziu că-mi plac femeile sau că, acum, trebuie să conving uneori oamenii că-mi plac. Poate părea amuzant, dar nu e. Pentru că știi că ești gay așa cum știi că iubești: pur și simplu, știi. Asta dacă ești destul de puternic să ți-o recunoști. Uitându-mă în urmă, nu regret nimic din ceea ce a fost viața mea. Dar mi-aș dori, uneori, să nu mai fiu nevoită să-mi justific alegerile de acum doar fiindcă, în trecut, am făcut altele nu tocmai fericite. E drept că alegerile noastre ne definesc, iar oamenii din jur ne judecă în conformitate cu imaginea pe care și-au făcut-o despre noi, imagine la crearea căreia, desigur, contribuim din plin. E greu să-i ceri cuiva să aibă încredere deplină în tine când tu însuți n-ai excelat la capitolul ăsta. Dar, sincer, cred că tuturor ne-ar prinde bine, măcar din când în când, a leap of faith. În ceea ce-i privește pe ceilalți, dar, mai ales, pe noi înșine.

Nimeni nu se schimbă

Eu nu cred că oamenii se schimbă fundamental. Adică, e drept, anii care trec peste noi ne pot face să uităm anumite obiceiuri și să căpătăm altele, să ne schimbăm stilul vestimentar, poate ceva din atitudine, dar acolo unde ne este sufletul sau, să spunem, unde locuiesc trăsăturile definitorii ale caracterului nostru rămânem aceiași. 

Am încercat, ani lungi, să pretind că eu nu mai eram eu. Că eu care eram îndrăgostită de o femeie de fapt nu fusesem eu, ci o întâmplare frumoasă, nebună, a eului meu obișnuit, înregimentat, curtat în mod corespunzător de bărbați. Și mi-am tot spus asta, am încercat și am și reușit să-i fiu ei cea mai bună prietenă, am încercat și n-am reușit să-i fiu lui cea mai bună soție. De fapt, în ambele ipostaze am eșuat lamentabil, întrucât eu nu știu să le fiu prietenă oamenilor pe care-i iubesc neprietenește și nici nu știu să fiu nevastă. Mă pot preface uluitor de bine (în fond, după atâția ani de mimat orgasmul, restul devine floare la ureche, nu?), dar nu-mi iese. Fiindcă, deși îmi place să cred că mă pot schimba, de fapt, deep down inside, rămân aceeași. Aceeași iederă otrăvitoare de care mi-e frică și pe care o detest, aceeași avidă de afecțiune, aceeași dependentă de zâmbete și de aprecieri. Evident, faptul că acum îmi dau seama de toate acestea mă ajută să supraviețuiesc mai bine. Dar sunt tot eu. Am experiențe de viață diverse, care se fac simțite în câte un rid de expresie, ici și colo, și într-o anume privire, pe care o am când obosesc de tot și toate. Am zbateri și obstacole, pe care mă străduiesc să le depășesc matur și responsabil, deși sunt tot un copil speriat pe undeva, prin mine. Am clipe luminoase și bune, în care zâmbetul meu e același de la trei ani, neschimbat. Un argument în plus pentru faptul că, în realitate, nu ne schimbăm. Nimeni nu se schimbă. Doar decorurile, modele, locurile. Oamenii nu.

Stilist pentru păpuşi şi traficant de influenţă

Alegerile pe care le facem ne definesc. Încă din momentul diversificării alimentaţiei - mămicile ştiu ce spun, restul nu e cazul să se frământe - alegem şi noi ce ne place şi ce nu. Să mâncăm. Pe urmă alegem ce ne place să îmbrăcăm şi, cam în acelaşi timp, ce jucării ne plac. Se spune că, cel puţin în ceea ce priveşte ulterioara preferinţă sexuală, treaba asta cu jucăriile ar fi definitorie. Habar nu am dacă e aşa şi dacă, pe undeva prin subconştient, faptul că dezbrăcam păpuşile însemna că avea să-mi placă să văd femei goale sau, pur şi simplu, aşa cum motivam pe atunci, simţul meu estetic era jignit de combinaţiile de culori alese de muncitoarele de la "Arădeanca". Cert este că la atât se limita joaca mea cu păpuşile, la a le dezbrăca şi a le schimba hainele între ele, după reguli numai de mine ştiute. O făceam pe stilistul cu graţie şi nu mă impresionau protestele bunicii, năucită de alegerile mele în materie de vestimentaţie păpuşărească. 

Mai târziu, aveam să constat abia în anii din urmă, privind înapoi, aveam faţă de fete o atitudine duală: pe "prinţese" nu le puteam suferi şi le miştocăream continuu, pe celalalte le apăram de băieţi şi le învăţam să se bată, spre disperarea părinţilor respectivi, care nu puteau să priceapă cum o păpuşă ca mine (da, îmi şi spuneau aşa!) poate să fie atât de războinică, aparent fără motiv. Ce nu înţelegeau ei era că motivul exista: prietenele mele erau ale mele, nu trebuia să se joace nimeni altcineva cu ele, să nu le atingă nimeni părul şi, în general, să stea la distanţă :)).  Alegeam să fiu cavalerul neînfricat în cazuri limită, cum ar fi strivitul gândacilor şi al altor vietăţi dealtfel nevinovate, dar scârboase şi provocatoare de ţipete. Nici mie nu-mi plăceau gândacii, dar îmi plăcea să mi se ascundă fetele în braţe, cutremurate de frica inamicului, şi îmi plăcea şi sentimentul de a fi eroul lor pentru o clipă. Motiv pentru care, o dată, am adus din parc nişte rădăşti minunate, pe care le-am răsturnat la momentul potrivit în vestiarul sălii de sport. Ce mai vaiet, ce mai iureş şi câte îmbrăţişări!

Aşa am ajuns prietena băieţilor, care recunoşteau în mine lidera fetelor şi ar fi făcut orice să-mi intre în graţii. Şi orice ăsta însemna multe lucruri bune: cele mai tari surprize pentru schimb, timbre noi la colecţie, prăjituri "Violeta" de la cofetăria din colţ. Făceam, cum s-ar spune, un soi de trafic de influenţă. Şi chiar mi-au reuşit, de-a lungul anilor, nişte cupluri bune :)). Pe fetele care-mi plăceau mie nu le ajutam însă niciodată, deşi nici măcar nu conştientizam pe atunci că fac discriminare. Alegeam însă pentru ele doar situaţii imposibile, potenţiali parteneri dezastruoşi. Pe urmă, angelică, le consolam. Când mă uit acum în urmă, mi-e aşa puţin ruşine. Fetelor, să mă iertaţi :)!

Coming-out cu suişuri şi coborîşuri

Această postare nu e este pentru oamenii care n-au fost puşi în situaţia să le spună celor dragi că sunt gay/bi/trans etc. Aceia nu pot înţelege. Şi spun asta convinsă fiind că probabil voi întâmpina opoziţie, dar la fel de convinsă că am dreptate. Nimeni nu poate să înţeleagă cum e până n-a trăit experienţa. Pentru mine, e un proces în continuă desfăşurare. Nu am să neg că simt uneori nevoia să urlu lumii întregi cine sunt, dar asta mi se întâmplă mai ales fiindcă iubesc şi mi-ar plăcea s-o pot spune tuturor. Evident, ştiu, la nivel raţional, că e o prostie, că asta nu mă va ajuta cu nimic, ba, dimpotrivă, îmi va face probabil viaţa mai grea. În consecinţă, mă abţin. Totuşi, am ales să povestesc, în felul meu şi cui am simţit eu că pot, experienţele prin care am trecut, cum am ajuns să mă iubesc pe mine însămi din nou şi, mai ales, cum am hotărât să trăiesc viaţa de care aveam nevoie pentru a fi eu, întreagă. Nu sunt mai bună decât eram, nici mai rea - deşi, uneori, pe homofobi i-aş strânge, cu plăcere, de gât - nu sunt nici mai frumoasă, nici mai deşteaptă. Sunt tot eu şi asta e ceea ce aş vrea să vadă şi cei dragi mie. Până acum, reacţiile persoanelor cărora le-am spus că sunt lesbiană au fost încurajatoare. Nu am avut parte de respingeri, ci mai degrabă de uimire, de înţeles, dealtfel. Uimire pe care am lăsat-o să se stingă, uşor, fiind, între timp, tot eu. Pentru că, până la urmă, asta aş vrea să înţeleagă oamenii care mă ştiu de o viaţă. Că eram tot eu şi acum zece ani, să spunem, şi că acum sunt tot eu: cea care iubeşte câinii chiar dacă nu sunt de rasă, cea care adoră florile de toate culorile, cea care se bucură ca un copil de toate cadourile, cea care ajută oricând cu plăcere, dar pe care nu trebuie s-o iei de fraieră, fiindcă n-ai să ai ocazia asta decât o dată. Sunt acelaşi om, cu acelaşi mod de a vedea lucrurile, care mereu a avut o minte deschisă, mereu a urât discriminarea, sub orice formă se manifesta ea, mereu a respectat efortul şi inteligenţa, mereu a muncit din greu. Diferenţa e că am înţeles de ce am nevoie ca să fiu fericită, că am găsit-o pe ea şi că sunt fericită.  Şi, pe cât de simplu sună asta, pe atât de greu e de spus, la o adică :).

Sigurătate asumată

"Se cunoaşte calitatea unui om după cantitatea de singurătate pe care o poate suporta" - F. Nietzsche



Mult, foarte mult timp nu am suportat singurătatea. Nu înţelegeam atunci de ce, de fiecare dată când rămâneam singură, mă panicam cumva, parcă nu aveam linişte, nu aveam stare, cum se spune. Mi-a trebuit multă vreme să înţeleg ce se întâmpla de fapt cu mine, să-mi admit temerea de propria persoană, s-o disec, s-o înţeleg şi să mă vindec de ea. Îmi era teamă să fiu doar eu cu mine fiindcă nu reuşisem să-mi accept pe deplin identitatea sexuală şi emoţională. Ştiu, sună ca un clişeu, poate şi este unul. Dar numai cine a trăit asta înţelege. Cât despre părerile mai mult sau mai puţin avizate, mai mult sau mai puţin răutăcioase, vă spun de pe acum, nu dau doi bani pe ele. E atât de uşor să-i critici pe alţii, atât de greu să-ţi faci autocritica şi să iei măsurile ce se impun!
În ceea ce mă priveşte, procesul de acceptare a fost lung. Poate şi pentru că nu aveam toate elementele care mi-ar fi trebuit, poate, pur şi simplu, mi-a lipsit curajul de a fi altfel, chiar dacă ştiam că, aşa, aş fi de fapt eu însămi. Cred că, pur şi simplu, a fost nevoie să ating o anumită limită, una din mine, pentru a reuşi să mă desprind de trecut. Odată ce m-am convins cine sunt, nu m-am mai temut de singurătate. Discuţiile cu mine însămi au devenit sincere şi, din momentul acela, m-am bucurat de faptul că, în sfârşit, mă iubeam pe mine. Puteam să las şi pe altcineva înăuntru, cu adevărat. Şi am şi făcut-o, deşi mi-a fost teamă. Am făcut-o nu pentru a nu fi singură, aşa cum se întâmpla în trecut, ci pentru a fi completă. Chiar şi atunci când, întâmplător, din motive externe, sunt singură, liniştea nu mă mai sperie. Pentru că acum, când îmi aud glasul interior, nu mă mai tem de el. Îl cunosc, îl recunosc, îl iubesc. La fel de mult cât o iubesc pe ea. Şi, sincer, ştiu că iubindu-mă pe mine pot dărui mai mult decât am făcut-o vreodată înainte. Totul.

9 ani de legalitate. Altfel

La 19 ani, când m-am îndrăgostit prima oară de o femeie, era încă ilegal să fii gay în România. Dacă poliţiştii erau suficient de plini de zel - şi, credeţi-mă, mai erau cazuri! - te puteai trezi la secţia de Poliţie dacă îţi ţineai iubita de mână pe stradă. Şi nu, asta nu se întâmpla, aşa cum cred astăzi puştii, înainte de Revoluţie. Era în 1995.  Nu mi-am pus problema o clipă, la momentul respectiv, să înot împotriva curentului. Am făcut ceea ce făcea majoritatea: m-am ascuns. Pentru cei care au luptat, pentru cei care au făcut posibilă , în 2001,  eliminarea celebrului articol 200 din Codul Penal, nu am decât respect. Şi o infinită recunoştinţă. 

Încă nu e uşor să fii altfel în România, indiferent că este vorba despre orientarea sexuală, despre culoarea pielii, apartenenţă religioasă sau orice alt aspect al vieţii personale care te diferenţiază de majoritate. E greu să trăieşti cu un handicap, e dificil, pur şi simplu, să fii urât. Sau obez. Dar, cel puţin în ochii legii, acum putem să fim diferiţi. Avem dreptul să fim noi înşine, să iubim pe cine vrem. Poate asta nu înseamnă mult şi, cu siguranţă, nu e suficient. Dar e un început. De la abrogarea articolului 200 au trecut doar 9 ani. 9 ani de legalitate pentru comunitatea LGTB. 9 ani în care dragostea poate fi, legal, diferită de felul în care o percepe majoritatea. Peste încă 9 ani, mi-aş dori să putem scrie că legea ne permite să ne întemeiem familii diferite, să fim părinţi diferiţi. Nu mai buni decât cei majoritari, nici mai slabi. Pur şi simplu, altfel. Până la urmă, 9 ani pot însemna diferenţa dintre posibil şi imposibil.

Nu trageţi în bisexuali!

Încă de prin penultimul an de liceu, de când mi-am dat seama prima dată că admiraţia mea pentru femeile elegante şi dichisite înseamnă mai mult decât simpla aspiraţie a unei adolescente (cu lipici şi apetit pentru sexul opus) la o "statură" asemănătoare, am avut mari probleme în a înţelege eu, în primul rând, de ce mă atrăgeau ambele sexe. Şi, evident, a fost şi mai dificil să le explic altora, atunci când am căpătat suficient tupeu să fac asta. Motivul pentru care, după mulţi ani (nu spui câţi), abordez din nou subiectul este legat de câteva discuţii pe care le-am avut recent pe tema bisexualităţii. Nu ştiu exact de ce, probabil şi din cauză că mulţi gay, de ambe sexe, pretind că sunt bisexuali findcă acest lucru pare mai uşor acceptat, dar nimeni (evident, cu excepţia persoanelor care sunt bi) nu pare să înţeleagă exact despre ce este vorba. Şi, fenomen pe care l-am observat destul de des, se ajunge în situaţia în care bisexualii sunt atacaţi chiar de către cei care, în principiu, ar trebui să fie primii care să-i înţeleagă: gayi şi lesbienele. Evident, nu generalizez: nu toţi gayi şi nu toate lesbienele procedează aşa. Dar atitudinea există. Nu aş putea spune exact ce anume li se reproşează bărbaţilor bisexuali, dar mie mi s-au aruncat în faţă, de-a lungul timpului, destule chestii urâte, de genul: "Nici tu nu ştii ce vrei!", "Eşti cu fundul în două luntrii!", "Trebuie să te hotărăşti: ori vrei un bărbat, ori vrei o femeie!", "Asta cu îmi plac ambele sexe e o manevră, de fapt nu vrei să te implici!" sau, şi mai rău, mi s-a spus că sunt nimfomană (ceea ce declar pe propria răspundere că nu sunt :) ). Şi, cum să spun, până la un punct, am înţeles. Privită de o persoană gay, viaţa uneia bisexuale poate părea neserioasă, periculoasă, iar o legătură are, din start, un grad sporit de risc. La fel de adevărat este că, la un moment dat, bisexual fiind, poţi să faci alegerea de a trăi cu o femeie sau cu un bărbat. Dar este o opţiune personală. Dincolo de asta însă, nu poţi să alegi să nu fii bisexual! Mi s-a spus în nenumărate rânduri că ar trebui să mă hotărăsc dacă îmi plac mai mult femeile sau mai mult bărbaţii! Ca şi când ar fi trebuit să aleg ce fel de îngheţată îmi place mai mult, de cacao sau de zmeură, ori ce pantofi să încalţ dimineaţa... Fraţilor, nu merge aşa! Nu poţi să-ţi impui, eventual, decât să-i fii fidel persoanei cu care ai ales să trăieşti, indiferent dacă e femeie sau bărbat. Impulsul sexual poate fi controlat, dar nu poate fi modificat, oricâtă voinţă ai avea!