luni, 20 decembrie 2010

De-a Crăciunul:)

Nu m-am transformat în crăciuniţă, nu încă :), dar sunt în starea de agitaţie premergătoare. Fac planuri de cumpărat brad şi liste de cadouri (da, ştiu, ar fi trebuit să le iau până acum pe toate, dar nu s-a putut, asta e), rememorez în gând diversele ingrediente ale felurilor de mâncare pe care vreau să le fac - întotdeauna mai uit câte ceva şi apoi fug la ultimul non-stop, în căutare de esenţă de rom sau stafide sau... - şi mă agit, fără să ştiu exact de ce. De fapt, ştiu eu, dar nu spun :). Oricum, mă va prinde Crăciunul în bucătărie, ca de obicei, dar, zic eu, sunt locuri mult mai rele unde să cânţi colinde.

marți, 14 decembrie 2010

De ce sunt tristă

Sunt tristă. Am constatat, cu o amărăciune care încă mă bântuie, că, de multe ori, bunăvoinţa de care dau dovadă, sufletul pe care îl pun în toate lucrurile pe care le întreprind, devotamentul şi loialitatea mea pot fi călcate în picioare. Oameni cărora le-am acordat sprijinul meu necondiţionat uită, în primul moment de discuţie în contradictoriu, că sunt un om bun, care îi respectă. Multă vreme, nişte ani întregi chiar, am trăit cu impresia, despre care acum ştiu că e falsă, că vina îmi aparţine. Cumva, eu eram mereu prea îngăduitoare, încercând să împac pe toată lumea cu toată lumea şi pe mine cu oricine ar fi fost deranjat de vreo acţiune sau inacţiune a mea. De fapt, nu e niciun mister, oamenii sunt doar aşa cum sunt ei, dispuşi să uite repede binele pe care li-l faci şi să ţină minte doar disconfortul pe care li l-ai creat. Nu ştiu dacă ei judecă bine sau dacă eu, care mă ghidez mereu după principiul ""Binele pe care-l faci, scrie-l în nisip, binele care ţi se face, în lespede de piatră", am dreptate. Probabil, dreptatea e undeva la mijloc. Un lucru e cert, în ceea ce mă priveşte: am învăţat - cu ajutorul nepreţuit, dar mult apreciat al iubitei mele - că oamenii dăruiesc atât cât pot. Unii mai mult, alţii mai puţin. Şi nu e vina mea că eu dăruiesc mult din mine, nici a lor că nu sunt capabili să facă la fel. Înţelegerea acestui fapt mă scuteşte de o durere mai profundă, dar, cel puţin deocamdată, nu mă scuteşte de tristeţe.

luni, 13 decembrie 2010

498 de zile

Şi tot atâtea zâmbete, cel puţin câte unul în fiecare dimineaţă. Ceva îngrijorări, ici, colo, câte un obstacol - trecute toate cu brio :). Dar, cel mai important, sentimentul că, orice s-ar întâmpla, cineva e mereu de partea ta,  te cunoaşte exact aşa cum eşti şi te iubeşte exact aşa cum eşti. N-aş schimba nimic din ce-a fost, iubito. Sper că nici tu :).

vineri, 10 decembrie 2010

Ascunzătoarea

Eşti aici, în mine. De fiecare dată când ţi se face frig, în mine găseşti cea mai caldă cană cu vin. Şi ceva rulouri cu scorţişoară, abia scoase din cuptor. De câte ori ţi se face dor, poţi să te refugiezi în mine, acolo unde tu eşti mereu acasă. Nicio uşă nu rămâne deschisă, nicio fereastră. Odată ce ai intrat tu, minune, am ferecat toate porţile. În mine, nu te ating vremurile, nu te supără gândurile. Te mai supăr eu, câteodată, dar, în mine fiind, ştii că n-am vrut asta şi mă ierţi. Aşa-i?:)

duminică, 5 decembrie 2010

Meteodepresia de sâmbătă

Mereu am fost sensibilă la schimbările de temperatură, de vreme, în general. Cică asta s-ar chema meteosenzitivitate. Ei, cum se cheamă e mai puţin important, dar, domnule, nu-i de glumă deloc cu efectele! Să detaliem. Eu sunt, de regulă, un om vesel şi tonic. Am şi eu, ca oricine, zile mai proaste, dar, în principiu, sunt senină. Ei bine, când se schimbă brusc vremea, cum s-a întâmplat în ultima săptămână, devin depresivă de-a dreptul. Mă dor toate, dar nu e numai un disconfort fizic, fiindcă, pe astea, până la urmă, le combat cu fel de fel de remedii. Pur şi simplu mă apucă aşa câte-o tristeţe, vorba poetului, iremediabilă. Şi, cu cât e mai întunecat şi plouă mai aprig, cum s-a întâmplat ieri, cu atât mi-e mai urât şi mai frig pe dinăuntru şi mai pustiu... Brrr... Şi parcă nimeni şi nimic nu-mi intră în voie. E drept, câteva remedii sunt, dar nu întotdeauna la îndemână. Cel puţin nu toate. Ieri m-am tratat cu dulceaţă şi vin alb. N-a prea funcţionat, dar, între timp, măcar a ieşit soarele. Şi sunt din nou eu.

miercuri, 1 decembrie 2010

Să trăim, zic!

Cu bune, cu rele, azi e ziua noastră, a românilor. Să trăim, zic. Aşa cum putem fiecare. Nici nu prea ştiu ce aş putea să ne doresc. Să fim sănătoşi, că Doamne fereşte să ajungem în vreun spital românesc! Să nu ne mulţumim cu puţin, că, oricum, din puţinul pe care îl avem ne mai iau guvernanţii câte ceva, periodic. Să ne iubim unii pe alţii, că sunt destui care nu ne prea iubesc - unii cu motiv, alţii, fără. Să încercăm să zâmbim dimineaţa, chiar dacă nu întotdeauna ni se întâmplă lucruri extraordinare. Fiecare zi în care suntem vii e una câştigată. Şi, cu un pic de efort, se poate transforma chiar într-o zi bună. :) La mulţi ani tuturor!