Laţul urii aproapelui

Ura se strânge ca un laţ în jurul nostru. Un laţ sufocant, din care nu se întrevede posibilitate de scăpare. Oricât de mult ne-am dori, oricât ne-am spune că mâine va fi mai bine, acest mâine pare să se îndepărteze din ce în ce mai mult. Îmi amintesc abrogarea celebrului articol 200, cât de multe am crezut că va schimba, ce fericire interioară am avut, chiar dacă, pe atunci, nici vorbă să fi îndrăznit vreo demonstraţie publică de afecţiune sau orice gest care ar fi putut fi interpretat. Frica era prea profundă. A fost nevoie de o maturizare dureroasă pentru a ajunge în situaţia în care nu prea îmi pasă de reacţia publică. Şi acum, văzând cum societatea românească se întoarce la atitudini de secolul trecut, cum de jur împrejurul nostru ţări considerate progresiste au regresat în domeniul protecţiei drepturilor omului şi în special ale persoanelor LGTBQIA, mă apucă o groază ca atunci, în anii '90, când ştiam că a merge de mână cu o altă femeie pe stradă putea fi echivalent cu închisoarea, cu abuzul sexual sau chiar cu moartea. 

Ni se spune adesea că trebuie să fim mai vizibili, că oamenii din jurul nostru ne vor accepta atunci când vor realiza că suntem ca şi ei, persoane obişnuite, cu slujbe obişnuite, cu facturi şi probleme obişnuite. Ei bine, acest ideal mi se pare din ce în ce mai îndepărtat. Asta fiindcă oamenii nu vor să îi accepte pe cei diferiţi, pentru că prejudecăţile sunt mai puternice decât empatia. Nici măcar nu contează dacă este culoarea pielii cea care ne diferenţiază, dacă este limba pe care o vorbim, religia în care am fost crescuţi sau în care am ales să ne trăim viaţa. Este în oameni o răutate care îi îndeamnă să condamne ceea ce nu doar că nu înţeleg, dar nici nu vor să încerce să înţeleagă. Iar în absenţa unor reglementări legale clare, unele care să le permită familiilor formate din persoane de acelaşi gen să existe în aceleaşi cu condiţii cu cele hetero, schimbarea necesară nu va veni din interiorul societăţii. Să fim serioşi, oamenii nu sunt în stare să arunce gunoiul la coş în absenţa amenzilor care să-i oblige la asta. Se aşteaptă cineva să accepte lelea Floarea de la sine că vecinii de la 2, dealtfel băieţi buni şi săritori, care o mai ajută la cărat lucruri grele, nu sunt verişori, cum credea ea, ci soţi? 

Septembrie blues

 Septembrie e mereu o lună cu sentimente amestecate. E încă suficient de cald încât să îmi închipui că e vară, dar, pe de altă parte, este luna în care începea şcoala, luna în care era ziua ta, mama. Sau este, fiindcă, aşa cum îmi spune mie jumătatea mea mai deşteaptă, ziua ta rămâne mereu ziua ta, deşi tu, fizic, nu mai eşti. Mă doare atât de tare că nu mai eşti, deşi tu rămâi mereu vie în mine, în amintirile mele cu tine, în unele gesturi ale mele. Prietenii tăi tresar când îmi aud vocea, iar eu ştiu cât ţi-ar fi plăcut asta. Mie nu îmi place. Mă aud şi îmi sunt străină, parcă am furat ceva ce nu îmi aparţine.  

E cald, azi ar fi fost perfect pentru o plimbare prin centru şi pentru o masă undeva, într-unul dintre locurile tale preferate, deşi COVID-ul ăsta ne-a cam stricat planurile, nimic nu mai e cum era. Nu ştiu ce ai fi spus despre asta, dar ştiu cât ţi-ar fi displăcut campania electorală suprapusă peste luna ta favorită. Şi ştiu şi cu cine ai fi votat. Asta mă reconfortează întrucâtva. 

În altă ordine de idei, mi-am comandat nişte cercei frumoşi, care sigur ţi-ar fi plăcut. Da, am prea multe bijuterii, nu, nu port nici jumătate dintre ele. Ştiu că nu e logic să vreau altele, după cum nu ar trebui nici să cumpăr cărţi, dacă încă nu le-am citit pe toate cele din bibliotecă. Şi cu toate astea, abandonez orice logică în septembrie. Ştiu că mă înţelegi. Doar tu pricepeai de ce, deşi îmi era drag să mă duc la şcoală, deveneam mereu melancolică în prag de 15 septembrie. Sfârşitul vacanţei nu era doar sinonim cu reluarea temelor şi chinul uniformei mult prea apretate. Un an trecuse, copilăria se îndepărta din ce în ce mai mult şi, cumva, copilul din mine ştia că nicicând nu-i va fi mai bine. 

Gardianul viselor

Am atâtea lucruri să-ţi spun

Atâtea secrete ale somnului tău de dimineaţă

Atâtea gânduri nemărturisite

Ale tuturor anilor

De dinainte să vii

Când nu credeam că exişti

Când nu credeam în iubire

Am atâtea proiecte, atâtea dorinţe 

Am mai ales certitudini

Că eşti, că vrei, că mă vrei

Că lumea e-a noastră

Că poţi să dormi cât vrei dimineaţa

,Fiindcă eu sunt aici

.Gardian la poarta viselor tale

 

Şi noi ce facem, votăm sau nu?...

Aproape un an de când n-am mai scris pe blog. Uneori, scriu în gând postări pe care pe urmă nu le mai pun şi aici. Alteori încep să scriu şi pe urmă viaţa se întâmplă, lăsându-mă cu drafturi inutile, pe care n-am chef să le mai termin.
Mă dor atât de multe din lucrurile care ni se întâmplă sau se întâmplă şi avem impresia că nu nouă, dar de fapt...
E război în Siria, Rusia e tot foarte aproape de noi, ne suflă Putin în ceafă, dar, şi mai grav, e război în ţară, ne-au separat ultrareligioşii în "noi" şi ceilalţi, se pregăteşte un referendum în care să ni se mai zică, încă o dată, că noi nu avem dreptul să ne iubim cu hârtie de la Primărie, ci doar pe ascuns, în dormitor, neapărat în dormitor, să nu mai vorbim de bucătărie, baie şi alte debarale care pot fi la fel de bine folosite în scopul sexual neprocreator în care AM ALES să ne folosim trupurile.
Mi se face aşa o greaţă când văd şi aud părerile unor oameni care nu au fost nicicând în situaţia să nu poată iubi pe cine vor, să nu poată să-şi coasigure soţul/soţia, să nu poată să facă nimic din lucrurile absolut fireşti. Nu poţi şti nimic, până nu trăieşti. Poţi încerca să te pui însă în pielea celuilalt şi să înţelegi că nu e uşor. Că nimeni nu ar alege să fie urât, dispreţuit, discriminat, bătut sau chiar omorât pentru că iubeşte pe cine iubeşte. Că poţi alege să fii fericit sau să te complaci într-o minciună, să pretinzi că eşti fericit într-o viaţă care nu îţi aparţine. Şi poţi pretinde o vreme, unii au făcut-o pentru câţiva ani, alţii pentru câteva zeci de ani, dar, mai devreme sau mai târziu, tot cedezi psihic. Ori îţi cauţi uitarea în alcool, ca să te poţi preface că iubeşti, că faci sex etc, ori recurgi la droguri, ori la ambele sau, pur şi simplu, mori. Îţi trebuie curaj să alegi să trăieşti, să fii fericit, îţi trebuie curaj să îţi cauţi jumătatea şi să recunoşti că ai găsit-o. Şi pe urmă să lupţi pentru fericirea ta, zi de zi. Cu tine, cu voi, cu temerile inerente, cu toate nesiguranţele şi nebuniile aferente oricărui început. Dar, ca şi când toate astea n-ar fi suficiente, mai trebuie să te lupţi şi cu restul lumii. Cu ignoranţa şi cu ura unor oameni cărora, de fapt, nu le faci nimic. Oameni de la care nu ţi-ai dori, de fapt, decât să te lase în pace aşa cum şi tu îi laşi în pace. Mă uitam la ce scriam pe bloc prin 2010 şi constatam, cu tristeţe, că dorinţele mele pentru următorii nouă ani sunt departe de a se fi îndeplini şi nici nu au vreo şansă până la anul. Departe să acceptăm căsătoria între persoane de acelaşi sex, ne pregătim să modificăm Constituţia aşa încât acest lucru nici să nu fie vreodată posibil (cel puţin atâta timp cât ne ghidăm după această Constituţie). Între timp, statul continuă să ne perceapă impozite şi taxe (ba chiar mai multe decât cetăţenilor straight, după cum spuneam mai sus) şi, din ce se aude, urmează să ne impună şi o taxă pentru celibat, pentru că, nu-i aşa, pe hârtie suntem singuri... Mai rău, nici nu ştiu dacă ar trebui să ne ducem să spunem "nu" la referendum sau, cum susţin unii, ar trebui să stăm acasă, în speranţa (deşartă, după părerea mea) că n-or să se prezinte la vot suficienţi cetăţeni pentru validare... 

Stări anticipativ-apreciative

N-am dispărut, doar că primăvara asta capricioasă pe mine mă face să mă retrag, aşa, ca într-o cochilie - dacă aţi văzut vreodată crabi în cochilie de melci, la mare, cam aşa sunt eu :D, să-mi fac somnul de frumuseţe fără influenţe exterioare şi pe urmă, când e deja vară instalată serios, să ies şi să mă bucur de căldură. Nu prea mă iubesc prietenii, pe motiv că vara mea iubită e o pacoste de nişte ani încoace, dar toată lumea e de acord că tot ea e sinonimă cu marea, cu concertele în aer liber - nu neapărat pe plajă, dar acolo e cel mai bine, cu libertatea de a experimenta diverse, de a întârzia pe străzi după ora stingerii, când cetăţenii responsabili dorm în patul lor. Mi-e dor de o vară din asta, uşor iresponsabilă, uşor bahică, uşor exagerată, cu o baie înr-o arteziană sau într-o piscină, la miezul nopţii, cu oleacă de nebunie. Până una alta însă, mă scutur de ploaie şi mă gândesc anticipativ-apreciativ la concetul Patriciei Kaas de luna viitoare, la micile bucurii, la cât de frumos are să-mi zâmbească iubita azi, când ajung acasă cu flori. Ceea ce vă doresc şi vouă, din tot sufletul!

Daţi-mi primăvara înapoi!

Primăvara asta, vorba poetului, nu-i decât o copie. Şi poate că mi-ar plăcea s-o văd cum îi plouă şi îi ninge aşa, dintr-o cabană de munte - eventual dintr-o mansardă, aşa ce-mi plac mansardele:) - dar în oraş, între bălţi de diferite dimensiuni, apă adunată la borduri, noroi adus din spaţiul cândva verde de maşinile care n-au alt loc de parcare, sfârşitul ăsta de martie e deprimant. Noroc de zarzări şi cireşi, că au înflorit şi au mai schimbat aerul. Nu mă plâng, însă. Viaţa e frumoasă, dacă ştii să te bucuri de tot ce ai, iar eu am multe motive de bucurie. Numai că, sincer, aşa aş vrea să vină căldura, aşa m-am săturat de frig în oase, de dureri reumatice (nu râdeţi, nu râdeţi, o să vă vină şi vouă rândul :D), de umezeală şi ploaie rece, interminabilă. E ca şi când vremea îmi face în ciudă; când trebuie să lucrez sau sunt prinsă în treburi casnice fără posibilitate de amânare, e frumos şi călduţ, numai bun de făcut fotografii pe malul Dunării. Când sunt liberă ca pasărea cerului, se supără barometrul pe mine, temperatura scade cu zece grade într-o singură noapte, plouă de parcă mâine n-ar mai fi zi, pe scurt, e un timp de tot rahatul, scuzaţi-mi franţuzeasca! 

Frate, să se hotărască odată: ori e primăvară, ori nu, să ştim o treabă! Cred că o arunc din garderobă hainele intermediare, că sunt inutile, nu ai când să le porţi, treci direct de la pulovere la tricouri şi de la bocanci la sandale, fără pantofi, pardesie şi eşarfe de mătase. Şi să zicem că n-ar fi aşa un bai lipsa pantofilor cu baretă pe gleznă, dar fără eşarfe, eu nu pot, clar! Fac deci o moţiune: mie daţi-mi primăvara înapoi! 

În dragoste, gest prea mic nu există

Dacă ne-am opri mai des, în goana noastră nebună după bani şi onoruri, să vedem ce se întâmplă în jurul nostru şi să simţim ce se întâmplă în noi, poate că şi viaţa ne-ar fi mai frumoasă. Timpul pe care nu ni-l îngăduim pentru micile bucurii se transformă, rapid, în frustrări. 

Practic, nicio clipă nu se retrăieşte, o ocazie pierdută nu se întoarce, un gest frumos nefăcut la momentul potrivit devine tardiv, iar o viaţă de regrete ne transformă, iremediabil, în umbre ale celor ce-am fi putut fi, dacă doar ne-am fi îngăduit să zâmbim unei flori înmugurite, să ne bucurăm de veştile bune primite de alţii, să ne reîndrăgostim de omul de lângă noi în fiecare zi, fără motiv, doar pentru că ne-am acordat răgazul de a-i admira zâmbetul, de a-l privi cum doarme, de a-i descânta încruntarea când visează urât. 

Se spune că fericirea e în lucrurile mici, o fi, n-o fi aşa, n-am habar, ştiu doar că nu există un gest prea mic. Orice lucru pe care îl facem lipsiţi de egoism, pentru că aşa îi place persoanei iubite, ne transformă şi ne îmbogăţeşte. Asta nu înseamnă să dăruim la nesfârşit fără să primim niciodată, lipsa de echitate într-o relaţie va dăuna, mai devreme sau mai târziu. Tot ceea ce trebuie să facem este să fim sinceri faţă de celălalt şi faţă de noi înşine: să spunem ce ne place şi ce nu, să indicăm, într-un fel sau altul, dacă un anume gest nu ne-a fost pe plac şi, cel mai important, să încurajăm la celălalt lucrurile care ne-au adus bucurie. Şi să le facem la rându-ne. 

Pentru mine, dacă ai stat ani de zile cu un om şi nu ştii cum îşi bea cafeaua, înseamnă că nu te-a interesat, de fapt, şi că ai trecut prin relaţia cu pricina ca gâsca prin apă. La fel, dacă stai lângă un om ani, nu se poate să nu observi că îl enervează că n-ai pus bine capacul pe găleata de gunoi sau că nu se aşază la masă până nu are absolut tot ce i-ar trebui la îndemână. Dacă îţi pasă, sunt lucruri pe care le vezi, le simţi, le ştii aşa cum ştii, instinctiv, că trebuie să-ţi pui maiou când afară sunt -15 grade. 

Găsiţi răgazul să aflaţi ce anume vă trebuie de la dragoste şi, de fapt, ce vă trebuie de la viaţă. Aşa, veţi iubi frumos şi rotund şi, dacă aveţi şi ceva noroc, sunt şanse să primiţi o dragoste asemenea. Iar asta, dragilor, chiar nu-i puţin lucru!

Cum să ieşi din zona de confort

Câteodată, provocările fac bine, te scot din zona de confort şi te aruncă în luptă, vrei, nu vrei, eşti pregătit sau nu. Evităm zonele dureroase, evităm să ne întoarcem, în minte, la momente grave, chiar tragice, uneori, pe care le-am trăit. Ocolim cu bună ştiinţă sau inconştient exact acele "butoane" prin care, dacă le-am apăsa, am atinge direct durerea, rana mai mult sau mai puţin închisă. De fapt, cred că singura modalitate de a ne vindeca este chiar înfruntarea temerilor, chiar curăţarea rănii, ca atunci când se închide să ştim că, dedesubt, ne vindecăm. Fără complicaţii, fără infecţii tardive. 

Evident, fiecare dintre noi reacţionează diferit la durere. Unii ripostăm, alţii ne facem ghem, precum ariciul, şi nu mai lăsăm pe nimeni să se apropie, alţii de construim cazemate şi rămânem în spatele pereţilor groşi, unde ne simţim în siguranţă. Nimănui nu-i place să-l doară, nimeni nu vrea să sufere, asta e clar. Dar de-a lungul anilor am înţeles că, dacă suferinţa n-o putem evita, atunci putem evita măcar scufundarea iremediabilă în tristeţe. Nu foloseşte la nimic să evităm anumite melodii, să nu revedem nişte filme, să nu deschidem albumele cu fotografii. Trecutul nostru suntem tot noi, după cum prezentul ne aparţine. Iar viitorul, clar, este al celor care îndrăznesc să nu mai privească înapoi cu mânie, tocmai pentru a putea privi înainte cu putere şi încredere.

Aproape, departe

Îmi eşti aproape şi departe în acelaşi timp. Aproape fiindcă mâinile mele, cum spuneam demult, seamănă mâinilor tale, pe care acum nu le mai văd, dar pe care mi le amintesc. Aproape, fiindcă vocea mea e din ce în ce mai asemănătoare cu a ta, mai ales atunci când îmi pierd calmul. Iar asta se întâmplă mult mai des. 

Departe eşti fiindcă nu mă mai ajunge zâmbetul tău, mi-e greu să-l mai văd, mi-e foarte greu să şterg de pe faţa ta ceaţa durerii din ultimul timp. Timpul nostru, aşa de scurt, pe care-l credeam nesfârşit. Regret puţin, fiindcă am fost norocoase să avem timp bun, dacă nu mult, împreună. Am râs mult, ne-am plimbat mult, am citit mult, am mâncat puţin şi bun, am băut bun şi ceva mai mult. Te port în mine şi sper s-o fac frumos.

LOVE. And nothing else matters...

"Make love to me tonight" you said, and my heart fell to its knees, shaking, dreaming. Unbearable lightness of the soul, as if it would have prepared itself always for this moment, for this instance in which we melt into each other with so much eagerness. I thought I knew everything. I was dumb. One never knows everything, never understands how much he or she can hurt, and love, and feel. They say the moment you touch someone for the very first time you know if it's the ONE. I say that's bullshit. You really know when you touch their soul. And then, loving, and caring, and waking up together, weeping together and laughing together, you learn you really don't know much about anything. Except that you LOVE and are LOVED. Every day, in sickness and in health, in joy or in sorrow, in your best moments and in your worst. And, as the song says, nothing else matters.

You and I

two hearts

yours and mine

they make the music of the spheres

only the two of us can hear

two souls

yours and mine

intricatedly intertwined

we don not really know where one begins

because the other never seems to end

two minds

yours and mine

so thoughtfully alike and yet apart

reasoning and yelling at one's heart

not to love the other, it’s not fine

but we still do

because the mind

is nothing with no heart to write

the destiny’s intent or might.

Wish you were here

Nu ştiu nici măcar dacă iubirea mea e de ajuns. Să te ţină lângă mine, să străbată mările, să depăşească munţii. Ştiu doar că ajunge la tine fiindcă, atunci când o simţi, îmi zâmbeşti. Iar când îmi zâmbeşti, mi se deschide lumea întreagă, nimeni şi nimic nu îmi mai stă în cale, toate puterile cerului şi pământului nu m-ar ţine departe. Am învăţat că, de fapt, te ţine lângă mine faptul că mă iubeşti tu. Iar asta e într-adevăr o binecuvântare. Dimineţile în care te aud sunt mereu albe, chiar dacă nopţile n-au fost. Dimineţile în care te ating sunt mereu roz, mai ales dacă nopţile au fost albe. Nu pot să-ţi cer mai mult decât pot să-ţi dau, dar cu siguranţă nu pot accepta mai puţin. Asta m-ai învăţat tu, că am dreptul la fericire la fel cum am dreptul la respiraţie. Şi că, pentru a fi fericită, trebuie să fiu iubită atât de mult cât iubesc. Dacă balanţa asta chiar se menţine, probabil că iubesc foarte mult, fiindcă mă simt iubită până peste orizontul posibil la care speram. Happy Valentine's  Day, my sweetheart! Wish you were here!

Fapte, nu vorbe

Câteodată, ai nevoie să ţi se întâmple ceva bun. Să simţi că parcă s-a spart ghinionul, că lumea nu e colorată în căcăniu, că îţi întinde cineva o mână la nevoie. Sau pe amândouă, într-o îmbrăţişare. De îmbrăţişări mi-e cel mai dor, când mi-e dor. Fiindcă ele vindecă tot.
Câteodată, când se cere o faptă care să-ţi aducă zâmbetul pe buze, ea se întâmplă. Firesc şi normal. Fără prea multe tergiversări, fără discuţii. Şi face bine sufletului.

Muzică şi prieteni

Bucuriile mici vindecă tristeţile mari. Aşa îmi spunea bunica, oblojindu-mi genunchii după ce căzusem şi punându-mi în faţă, după caz şi anotimp, un dulce bun care-mi plăcea. Şi, da, avea dreptate, uitam pentru câteva minute de durere, iar pe urmă parcă nu mai era aşa de rea. Era acolo, pulsa, genunchii aveau să facă sigur coajă groasă, care pe urmă se crăpa când îţi era lumea mai dragă. Dar durerea nu mai era la fel ca în momentul dezinfecţiei obligatorii cu spirt. Odată cu dulcele, plecau şi lacrimile, iar spălatul pe faţă de după curăţa amintirea umilinţei - mereu mi se părea umilitor să cad şi să plâng din cauza asta, de regulă încercam să nu, dar dacă durerea era prea rea cedam şi nu mă plăceam deloc din cauza asta. 

Pentru durerile sufletului, dulcele ăla trebuie să fie mare şi bun. Cel mai bun. Muzică şi prieteni, soare şi valuri cu spumă, bere rece, tot cu spumă, un zâmbet de copil şi cea mai sinceră îmbrăţişare din lume, firescul unor discuţii, sentimentul că aparţii unui loc în care nu mai stătuseşi, dar pe care l-ai recunoscut şi adoptat instant ca fiind al tău. O baie în mare noaptea, nişte stele pe cer şi în ochi, deliciul unui moment de singurătate în bătaia vântului. O mică bucurie la care visam de un deceniu şi care, devenită realitate, nu m-a dezamăgit.

Atunci când vă doriţi ceva, încercaţi. Poate vă iese, poate nu. Dar, dacă nu încercaţi, nu o să ştiţi niciodată cum ar fi fost dacă... Iar asta e chiar o durere pentru care nu mai există remediu.

Inutilă

m-am rătăcit
fir de nisip într-o scoică străină
năuc, fugind din lumină
îmbrăţişarea m-a ars, mi-a furat
ultima respiraţie
m-a strâns şi scuipat
inutilă, n-am născut perlă
sideful era în vacanţă.

Poate, dacă...

Cât de mult luăm cu noi din ceilalţi, când plecăm? Şi cât de mult din noi lăsăm în urmă? E tare greu de cuantificat, de ştiut. Ce uşor ar fi, nu-i aşa, dacă am şti dinainte exact ce pierdem, ce câştigăm... 

După fiecare om care trece prin noi suntem însă alţii, cu aspiraţii şi doruri diferite, cu gusturi împrumutate, cu vorbe pe care nu le rosteam, cu lucruri pe care nu le mâncam. Ne recompunem cu greu, ne adunăm bucăţile rupte ca să refacem un întreg care de fapt nu mai e niciodată acelaşi. Fiindcă e un zâmbet în plus, o privire sau mii, o încruntare în plus, un anumit mod de a face, de a nu face, de a spune, de a nu spune, de a iubi, de a nu mai iubi. Să ne regăsim pe noi, în amalgamul de senzaţii trăite, devine mai dificil decât ieşirea dintr-un labirint. Poate fiindcă, pe undeva, nici nu vrem să ieşim. Vrem să rămânem acolo, rememorând. Şi dacă, mai ales dacă, nu se mai poate. Discuţii, nopţi, dimineţi. Iluzii pierdute pe toboganul unor senzaţii. Sentimentul că ai greşit, că nu ai spus, făcut, iubit cum ar fi trebuit. Că poate, dacă...

Fricile din noi

Ce ne ţine cel mai mult pe loc? Nu defectele pe care ne închipuim că le avem, nici măcar acelea pe care chiar le avem, nici lipsa anumitor capacităţi de a dărui, la un moment dat. Ne ţine pe loc frica paralizantă de ceva care, de cele mai multe ori, nu e în afara noastră, ci în noi. Ceva-ul ăla poate fi orice: de la teama de nuditate la teama de apropiere afectivă, de la teama de propriul nostru apetit pentru risc la teama că, dacă facem/spunem exact ceea ce simţim, vom fi luaţi de fraieri.

De teamă să nu suferim, uităm sau refuzăm să trăim. De teamă să nu fim ridicoli, nu purtăm culori. De teamă să nu ieşim în evidenţă, nu suntem noi înşine. Nu înţelegem decât atunci când este, de regulă, prea târziu, că teama nu este motor, ci doar frână. Că multe dintre visele noastre se frâng de teamă, că multe dintre iubirile noastre mor poate înainte de a se fi născut, tot de teamă, că nu încercăm să ne depăşim limitele, de teamă că nereuşita ne va face să cădem şi mai de sus. 

Oricât voi fi suferit, nu mă voi teme de mine însămi. Oricât veţi fi suferit, voi cei care vă temeţi, nu lăsaţi frica de mâine să vă îngusteze trăirea de azi. Nu există pe lume forţă mai mare decât cea a minţii umane. Iar mintea este cea care ne guvernează. Orice temere poate fi înfrântă de o minte curajoasă. Orice întuneric poate fi spulberat. Orice umbră, alungată. Nu trebuie decât să ne dorim şi să nu ne fie teamă de ceea ce e sau ar putea fi în noi. Dacă şi când ne dăm voie.

Piatra de sub fundaţie

Cel mai greu depăşim obstacolele din noi: acelea sunt adânci şi înalte, în acelaşi timp, acelea sunt de neclintit. Degeaba ni se spune că suntem capabili, că putem, că trebuie doar să vrem cu adevărat, ca să ne iasă lucrurile. Poate să ne spună asta o armată de oameni care ne iubesc, n-o să-i credem. Şi nu pentru că nu ne ştim propria valoare, să fim serioşi, modestia exagerată e pentru neghiobi, nu de asta nu recunoaştem că suntem tot ceea ce cred ceilalţi că putem fi. Chestia e că, dacă recunoaştem că avem potenţialul ăla, frate, e grav. Trebuie pe urmă să-l valorificăm. Să ne ridicăm la înălţimea promisiunii din el. Şi asta e greu. E greu fiindcă poate azi ne e lene, poate mâine am vrea să ridicăm un zmeu cu cameră web peste gardul vecinilor despre care am auzit că fac plajă nud. Ştim, e rău. Dar vrem să fim răi cinci minute. Or, asta nu se poate dacă admitem că suntem buni, frumoşi, deştepţi şi devreme acasă. Atunci trebuie să lucrăm, să fim cuminţi, să fim buni, no fun, ce naiba! 

E cel mai greu să depăşim obstacolele din noi. Fiindcă noi ridicăm gardurile cele mai înalte, cu fundaţiile cele mai adânci. Noi ne protejăm de multe ori de alţii, când, de fapt, pericolul e înăuntru. Sub fundaţia gardului acela, undeva, ascunsă sub o piatră, e chiar persoana minunată pe care o iubesc alţii. Dar nu avem timp de ea, s-o scoatem la lumină. Şi ce atâta lumină, ce, nu poate să stea acolo? Doar îi dăm apă, are o gură mică de aerisire şi, din când în când, o rază de soare mai pătrunde până la ea. Suficient ca să supravieţuiască, nu destul ca să trăiască.

Ce nu-mi place azi

Nu-mi plac multe lucruri, constat. Nu-mi place că oamenii spun şi scriu "ca şi" chiar şi atunci când fără "şi" nu s-ar produce cacofonie. Nu-mi place că oamenii nu zâmbesc pe stradă. De fapt, nu prea mai zâmbesc. Nu-mi place că oamenii nu mai au răbdare să asculte opiniile celor care nu sunt de acord cu ei şi că, în loc de discuţii elegante în contradictoriu, se aruncă în războaie pline de vulgarităţi şi de otravă, care nu folosesc nimănui. Ce s-o fi întâmplat oare cu "Let's agree to disagree"? Nu-mi place vremea capricioasă ca o femeie nesatisfăcută. Nu-mi plac autobuzele pline şi fără ventilaţie. Îmi plac spaţiile deschise, îmi place vântul în păr, îmi plac revederile cu oameni dragi. Mi-aş dori să nu mă mai doară nimic, mi-aş dori să fiu mai nesimţită uneori, să mă pot detaşa de urâtul din jur. Nu-mi iese decât uneori, dar e bine şi aşa. Mă înconjor cu muzică şi cu lucruri colorate, port mov. Mă refugiez în mine.

Orlando

L-am văzut abia acum, dar mi-a plăcut. Mult. E straniu, dar frumos.